Lumea cea nouă
( black box I)

,, Nu cerceta aceste legi
Căci ești nebun de le-nțelegi. “(G. Coșbuc)

“ Preotul Roșu “ într-o luminoasă tonalitate imita cântul păsărilor și dansul muzelor inefabile în grație.Cuvintele care nu se simt dar se aud, glasul duios al vinului ce curge în cupe aromate și notele cu care orchestra colorează sentimentele, dar nu descrierea, zboară prin fața ochilor în lanuri de previziuni. Astfel se făcea că ale sale anotimpuri se răsfrângeau ca-n oglindă, unde realitațile erau pline de năluciri, și fantasmagoriile pline de realități.
Să fi fost oamenii marionete de la Teatrul Þăndărică, legate de sfori și atârnate de notele de pe portative, adică să ajungă să se miște sub imboldul geniului său, atunci lumea cea nouă ar fi fost jucată de actori, iar gândurile lor s-ar fi îndoit ca lumina după năravul melodiei! Să fi fost timpul o roată cu patru spițe, atunci sunetele ar dispărea ca umbra de soare! Să fi fost aceasta “la primavera” lui Vivaldi, lumea cea nouă ar fi văzut sclipirea de aur a minții umane, colbul cel mai dulce , pe care Socrate sau Aristotel nu l-ar fi putut gândi.
Peste întinderea talazurilor de zgură se întind orașe vii împânzind pământul ca broboanele de rouă pe pânza de paianjen.O mireasmă îmbietoare plutește lent sub respirația fiecărei vietăți și om. Oglindindu-se în lacuri umbrele adormite ale coloșilor sfârșesc a împrăștia suflul cald al păcii printr-un dans jovial de lumini colorate . În această oglindă cu luciul rece de apă adancă , înflorește suav leagănul unei civilizații neînțelese a cărei conștiință joacă refrenul după parfumul tabloidelor, și a vorbei care poartă știrea dintr-un om în altul. Este locul tacut; locul care conjură agonia prin înălțarea mașinizării, o fantezie albastru-opacă a locuințelor semețe înfipte în buza asfaltului și care zgârie norii de deasupra. Clădirile sunt lacăte imense între cer și pământ, o arhitectură bizară de un smalt măsliniu și lucios, întretăiate de poduri și grilaje.Langă fereastră stă un horn, iar pe acoperiș trece trenul; cu un etaj mai jos este o grădină suspendată, iar cu unul mai sus doi bărbați cu părul dezordonat curăță un bazin. De jos nu poți vedea vârfurile care dispar în nori; de sus nu se zăresc oamenii care mișună ca furnicile. Clădirile se pot roti așa cum omida își ondulează spatele, mașinăriile pot țiui, cleveti, scoate fum și hurui, dar nimeni nu pare să bage larma în seamă, poate doar dacă s-ar da foc la închisoare și la casa de nebuni. Ah! Ce fericire când ziarele scriu ”Pace” ! Ce siguranță absurdă bazată pe o afirmație indicibilă dar inalienabilă pe chipul unui muritor. Statele sunt aceleași, dar neamurile s-au amestecat într-un mozaic vertiginos păstrându-și cultura, limba și autonomia. Omul aproape că știe un cuvânt din fiecare limbă...Ve-ți spune:”Iată-l pe chinezul care și-a deschis taraba langă arabul ce-și vinde covoarele .Ce sublim, dar vai... ce ridicol!”. În lumea cea nouă nu există sate ci doar metropole...nu există câmpuri cu cereale sau agricultura, ci totul este obținut prin modificare biogenetica.Nu există țărani sau orășeni, ci doar oameni și locuri unde nimic nu e ce pare va fi, e mânglisitor. Lumea este dominată de tehnologie și inovați rudinentare care nu pot substitui mijloacele de informare actuale, ci doar viteza cu care le distribuie din ungherul cel mai neînsemnat pnă în vârful piramidelor, astfel că furnica din galeriile mușuroiului aude tot ce se întâmplă în stupul viespelor din faguri. Panouri de televiziune sunt pironite în fațadele unor ziduri publice, radiori trăncăne pe marginea trotuarului ce dă spre șosea, iar pe plafonul translucid picură rar câte un duș de holograme reci în față-ți anunțând “toutes les nouvelles choses dans la culture “. Nu rămâne neobservată intervenția inadvertentă a omului niciunde...
În stratul dintre bariera norilor și cea a pământului, lumea cea nouă avea un epicentru de caldură, la fel ca o inimă ce pulsa continuu pentru a menține echilibrul între patosul omului de a trăi și pofta necuprinsului de a-l stinge. Într-un ocean de praf și pulbere al lumii, orașul este viu, iar omul este “tâm hồn” (din lb. vietnameză „suflet”). Pentru a ne explica, „inima” era un ceasornic intern care gondola suprafețele tuturor clădirilor din orașele lumii noi, consonând pentru fiecare bătaie a orei ca un mic cutremur sau poate ca un strănut din degetele de la picioare a clădirilor, astfel că la ora unsprezece fix geamurile clănțăniră puțin din dinți și se auzi bătaia orologiului. Prin fereastra deschisă, ploaia reușea să împrăștie lungi firișoare cu boabe mari de apă peste crinii de pe pervaz. O prospețime fățișă scăldată de petalele rozelor albastre se alinta împarfumând apartamentul cu o boare catifelată. Într-un colț, o pereche de cizme militare trase deasupra pantalonilor stăteau spânzurate pe o măsuța din fața canapelei în stil baroc, iar un ziar larg deschis acoperea fruntea-i stagojie cât și jumătate din trup. Pivind acest “hommo sapiens sapienns” cu părul tuns “short” (eng. “scurt”) după registre academice și cu colțurile feței șlefuite cu rigurozitate, continuând rar în fața urechilor ca o fâșie îngustă peste bărbia ascuțită, aveai impresia unei superioritați cu mult mai mult decât interesante.Poate o incredere, poate o minte acerbă, sau o limbă ascuțită...Privitorul nu ar fi putut spune! Dar deodată bărbatul zvâcni într-un suspin și își roti ochii pe deasupra paginilor, căutând un punct sub pânza trandafirie a ferestrei, sub perdea, unde un copil firav stătea pe pântece fredonând un balans grațios de pendul al picioarelor. Cu coatele pironite în podea, bărbia ca un triunghi susținută prin împletirea a zece degete lungi și firave, dezvelindu-i feminitatea copilăroasă, tânăra impunea tăcere prin fixarea ochilor colorați intens într-un albastru-turcoaz aproape zeiesc asupra unei cutiuțe mici “with six colors” ( eng. “cu șase culori”) aflată la numai un braț depărtare. Văzand-o poate te-ai fi cutremurat. Ah ! ce joc copilăresc ! ce primăvară tu frumoasă ce crești inima florilor tale și duhul în corp, ce vis, ce suplețe, o primavară!...Copila era serafică, însă obrajii albi, suvițele brune și contemplarea aceea impertinentă, liniștită și totodată curioasă, devenise pentru unii aproape deranjantă. De aceea se cuvine să spargem zidul tăcerii, și el se surpă:
- What are you doing there for such a long time? (eng. “ce faci acolo de atâta timp?”) întrebă tânărul sarcastic…dar nu i se răspunse și atunci repeată în romănă de această dată: “Ce faci acolo, Éclairé ?! “.
- Încerc să-l urnesc din loc! fata îi răspunse după câteva secunde, fără de a pierde din ochi ciudatul cub dinaintea ei.
- Cum? Pe cine vrei să-l urnești!
- Cubul meu! Cubul lui Rubik!
- Interesant! Și cum vrei să-l urnești dacă nu-l atingi! întrebă tânărul cu un surâs ironic lăsând să i se vadă dinții albi, dar nu i se răspunse.Vădit iritat de rezultat reîncepu lectura, și ignoră prezența celuilalt suflet din casă.
De aceea ropotul ploii era singurul instrument care mai făcea gălăgie, căci așa cum apartamentul se scufundase treptat în nemișcare, la fel, subsolul de deasupra sărise din spinarea timpului, încremenind. În lumina opaleșcentă răsfrântă pe plafonul de sub scările de la subsol, cadranele aparatelor păreau a desena o galerie de portrete, unde numai cele rotunde se făleau într-o senzație de perfectă sfidare față de tot ce era pătrat sau obtuz. Aici încăperea nu prea înaltă, dar potrivită pentru un om de statură mai mică, zugrăvea viziunea de scântei galbene prin cromatica neoanelor, care din când în când tremurau sub atingerea vreunei molii amețite. Ca să simtă, să pipăie ce nu credea a fi palpabil, o ținea strâns în pumni, de frică să nu o piardă. Rămăsese astfel, ore întregi, asudând într-o amorțeală blândă încă de când se sfârșise de dimineață .Dacă ați întreba:”Ce este durerea ? Ce este fericirea? Ce este frica și ce este speranța?”nu aș putea răspunde ca și cum ați spune: “ce este un copac?Ce este un scaun ?Ce este un copil? - Este un arbore, un obiect, o ființă!”. Ce cuvinte ideale cărora nu le întelegem sensul adevărat. Dar dacă ar putea fi înțelese, dacă ar fi putut fi definite de un lingvist experimentat la adevărata lor valoare, atunci ele ar fi fost tot la fel de profunde ca cele simțite de cel care nu cutemura unduirea aerului și care se consuma acerb întrânsul pătimind în același timp cu durere, fericire, frică și speranță. Fiecare coardă era întinsă la maxim, fiecare nerv era încrețit mereu mai tare precum cartonul îmbibat în apă și fiecare bătaie de inimă zvâcnea mai iute cu intemsitatea valurilor supumegânde din mijlocul mării furioase.Dar era liniște și doar privirea îi ardea ca o vatră.Dar era liniște și totuși încercă să se convingă de realitate fără să participe la ea, scufundându-se în tainițile gândurilor sale, uitând de el, uitand de lume , amintindu-și doar ce ținea în mâna brăzdată de sudoare ... De aceea, vulnerabil, sub îndemnul șoaptelor ce răsunau înăuntrul său se ridică, iar în momenutul când sub o greutate diformă mânerul ușii ce dădea spre apartament scârțâii, când ușa se deschise molatecă și indiferentă, când aerul rece din apartament se izbi de pometii lui, înroșindu-i spre a-i batjocori, un fior puternic îi scutură pe tinerii de mai înainte. Fiecare își întoarse capul spre direcția unde un palton mare, cărămiziu cu buzunare verzi deforma trupul subțire al unui bărbat încărunțit aproape pe de-ntregul. Nimeni nu îndrăznea să spună nimic, așa că stătură nemișcați și priviră cum această persoană își executa comanda robotizată a minții. Se aseză la masă, închise ochii subți de oboseală și își agăță capul pe palmele împreunate .
-Tata! răsună glasul fetei.
-Doctore! continuă băiatul.
Dar dr. Brileanu nu se mișcă și cu o liniște ambulatorie începu să râdă încet. Apoi mai tare, și mai tare până când picături de apă sticloasă i se adunară în colțul ochilor și apoi cu o răsărire strigă, reușind să-i sperie pe cei doi:
-Am reuși ! Am reușit! și continuă să râdă ca o simfonie.
-Ce ai reușit?
-Douăzeci de ani...douăzeci de ani și astăzi s-a sfârșit! Munca mea, studiul meu. Privește copilul meu! Privește fiule! Marius iată! coase iute din buzunarul său verde un cub metalic de un negru lucios și tremurând îl depuse pe masă.
-Ce este asta? întrebă Éclairé.
-Asta! Asta fiule o să revoluționeze viitorul spre ceva mai bun, o să îndrepte răul pe care îl vezi astăzi în lume și mașinizarea industrializată, o să îndrepte daunele poluării și chiar marile greșeli ale omenirii…! Se adresă cu furie doar băiatului său ....
-Dar nu înteleg! Își veni Marius în fire. Cum ar putea chestia asta să ajute atât de mult?!
-Nu întelegi ...Nu vor mai fi boli, vicii, moarte inutilă.Cutia asta este un istrument feroce .În principiu se bazează pe formule simple căci are un algoritm care se devide în mai multe probleme mai simple.Problema este...numărul lor ...pe ...pe care îl va scădea....și ce obții se înmulțește ....utilizează nanoprocesori foarte sensibili...Trebuie să întelegi...(dar cuvintele sale comprimau fraze întregi, și rețineau doar esența cu o înfocare în simțire de parcă tocmai acuma s-ar fi spart barajul de acumulare ce păstrase atâta în el. Era furios, era vesel, era solemn, era ridicol și toate acestea doar în câteva clipe, apoi se liniști din nou. De aceea se întelegea ca băiatul să nici nu priceapă ).
-Ești sigur? Adică nu prea îmi vine a crede! Dacă te-ar fi văzut mama acum....Of!
-Cum?! Nu înțelegi? Bătrânul se uită prelung la Marius și tăcu deznădăjduit.
-Dar eu am înțeles! Funcționează aproape precum cubul meu! interveni Éclairé fericită că pricepuse dar a cărei încântare păli subit când doctorul doar aprobă din cap fără măcar să o privească.
Dr. Brileanu se uită la ceas și din străfundul ceței în care se avântase mintea sa își aminti că este în întârziere.Unde? Nu spuse nimănui , își luă umbrela și trânti în grabă ușa neglijându-i pe cei din casă.Unde se putea îndrepta? Doar acolo unde se afla când nu era acasă, adică la Societatea de Fizica si Științe din București. Dar vai ce dans câmpenesc de primavară se zărea în toate .Ah ! ce joc copilăresc ! ce primăvară tu frumoasă ce crești inima florilor tale și duhul în corp, ce vis, ce suplete, o primavară!...
Dr. Brileanu se uită cu nesaț la tot ce se petrecea în jurul său, urmărind fiecare vibrație a ploii ce mocnea intens. Ridică la un monent dat privirile și caută în depărtare Monumentul Tuturor Speranțelor, după care bucureștenii se ghidau când vroiau să meargă într-o anumită locație. Monumentul în sine era un simbol al lumii noi, ridicat sub forma unei sulițe mult mai înalte decât orice altă clădire, văzut de toți, admirat de toți, recunoscut, dar asemeni tuturor marilor celebrități care au strălucit în viață în sălile marelui București a îmbătrânit și a rămas uitat.Ca să ne facem o impresie asupra formei sublime care compunea profilul giganticului stâlp de piatră vom vedea o coloană a infinitului nu de doar cațiva zeci de metri, ci una care copiată dupa aspirațiile lui Brâncuși să fie dusă până la superlativ și să se piardă cu adevărat în imensitatea norilor. Parafrazandu-l pe Goethe care a spus despre Mozart că “el a compus ceea ce alții au visat să compună”, un celebru actor după secolul XXI, a afirmat într-o tragedie umană despre Brâncuși că “la vremea lui, el a sculptat ceea ce alții nici nu au îndrăznit să viseze că vor putea scupta” și anume esența lucrurilor. Această stilizare a presupus tranșcendența sacrificiului poporului matern, român, pe care strănepoții l-au ridicat ca un arc încordat între rai și iad, între cer și pământ. Acum iată, când doar ploaia mai spală tabla de metal de la piciorul său, unde au fost inscripționate numele tuturor eroilor căzuți în cel din urmă război, a rămas doar un punct marcat pe hartă după care lumea se ghidează pentru a ieși din acest labirint de clădiri arhitectonice .De aceea este de înțeles ca toate instituțiile importante să se învârte în acest fiasco după “Sulița Speranțelor” , chiar și Societatea.Totuși Societatea de Fizica și Știinte în epoca de altfel foarte apropriată de a noastră reprezenta, începând cu inovațiile produse în dezvoltarea tehnologiei centrul de atracție al presei bucureștene. Pentru nevoile surprinzătoare ale populației erau dibuite aparate speciale, pentru acoperirea cheltuielilor sunt aruncate pe fereatră milioane anual.Poporul, ingenios de altfel încearcă să-și înscrie numele alături de marile puteri SUA, Japonia, Franța, Germania însă numai cu hârtia au reușit doar să sporească discrepanțele dintre clasele sociale. În ce scop, când națiunea nu a știut să-și ridice valorile în trecut, ridică astăzi doar paiele uscate? Când valorile și geniile au cerșit prea mult la cer! Industrializarea, capodoperă a neștiintei umane. Iată coloșii ridicați, uzinele gri-opace cu turnuri și furnale aprinse sunt peste tot.Orașele schimbate s-au înălțat sub centura acestei mașinizări moderne până la altitudinea vechilor zgârie-nori.Dar în acest cocktail de unduiri metalice nu numai oamenii s-au schimbat, ci și Susținătorul care le fixa picioarele. Privind pământul ai cu totul altă viziune față de Parisul lui Monnet, de America lui Kennedy...
“Impresie, răsărit de soare” este doar o idee fantastică, un fir de poveste spus de bunici și visat de nepoți.Cubismul în care Picasso se ascundea precum un copil după o treaptă cu forme mutilate este sublim pentru arhitectură. Și iată cerul! Supus ionizării stă ascuns sub norii peteciți atât de gros și de strâns ca lumina străvezie a soarelui aproape că nu mai poate pătrunde.Și totuși este cald căci fără acest balsam pe care Dumnezeu l-a răsfrânt pe pământ, poți respira și nu ai orbit în întuneric.Căci iată, grație omului este lumină, deși este o pânză groasă deasupra capetelor noastre! Abstract și fără formă.
Când Dr. Brileanu urcă scările Universitații, unde Societatea de Fizică și Știinte Academice organiza poate doar o singură dată pe an un astfel de eveniment și conferințe, se opri un moment să-și tragă respirația, căci pântecele i se umfla ca o gogoașă coaptă.Fără să vrea alergase, și fără să vrea își dusese mâna pe buzunarul paltonului, în timp ce sudori reci i se prelingeau pe frunte ca o briză răcoroasă de primavară. Înăuntru se auzeau făcându-se cunoscute reportaje, dezbătute polemici, iar cuvântul era preluat în bătăi de aplauze și felicitări.Dar înainte să deschidă ușile mari ale salii de sedințe, doctorul păși pe gresia amețitoare cu motive pepite și se îndreptă mai întâi la secretariat unde văzu planul de activități unde era programat pentru orele 13:00.Cu toate că nu era membru cu drepturi depline al societății , dr. Brileanu se bucură de un oarecare prestigiu ca om integru. Cu adevărat, deseori era marginalizat, iar figura sa haioasă și zgribulită stârnea râsul, dar în ciuda acestui fapt era mai “brilliant” (eng.”genial”) decât oricare dintre șefii intituțiilor superioare care cu o fugozitate malignă vindeau gogleze reporterilor. Deschise ochii și se așeză sfios printre pavilioanele de blițuri și ochii digitali ai invitațiilor, așteptându-și cuminte rândul.Îi salută pe organizatori, intră în vorbă cu rectorul universității, discută înfocat și aprobă pe orișicare era omagiat de ziariști, cerșind parcă puțină atenție. Însă trecuse ora unu și se gândi că poate se întârzie cu programul.Trecuse ora doua, trei, patru, iar la cinci plecară pe rând cu toții. Agitat doctorul încercă să afle ce s-a întâmplat și recunoscu la capătul holului de la intrare pe un profesor de psihiatrie de la Trinity College din Dublin, un vechi prieten și coleg, responsabil cu organizarea. Alergă spre el, cu obrajii supți, cu ochii roșii ca un copil părăsit.
-Domnule? întrebă pentru prima oară cu fermitate. Domnule ! Ce s-a întâmplat cu discursul meu? Îl aveam programat pentru ora treisprezece !? Urma să arăt …ce am promis consiliului ….o invenție revoluționară !
-Cum ?! Nu știai ? S-a anulat !
-Dar de ce?
-Nu ai auzit?! Nu îi intereseaza ceva nou. Nu au timp din cauza experimentului de la CERN, cu acceleratorul de particule LHC.
-Accelerator de particule ? Cum vine asta ?
-Păi …vor să recreeze condițiile primordiale apariției Universului !murmură profesorul tot mai uimit că cineva nu cunoștea această știre mediată pe întreg globul.Dar iată că exista o persoană care nu știa…
-Oh…universului repetă doctorul și își înfipse pumnii în păr…
-Te simți bine ? întrebă palidul profesor de la Trinity College.
-Da …Da, îmi revin. Las-o moartă… sistemul nu poate decât să zdrobească visele și vlaga din om….munca unui om se duce de râpă….iată cum dacă nu știi ! și își închise ochii deznădăjduit.
-Sigur îți este bine ?
-Da...da desigur.Dar tu?!.Văd că tu ești cam alb la față ! Þi-e rău?
În momentul când doctorul își încheie fraza, nu căzu cel a cărui muncă se nimici neputincioasă după o vreme de 20 de decenii, ci cel care era tras la răspundere.Profesorul de psihiatrie din Dublin se clătină pentru moment și fără să vrea își pierdu din senin conștiința, cu trupul greu de pavaza pământului.Dr. Brileanu îl prinse degrabă și îi făcu vânt să-și revină.Buzele învinețite, paloarea pământie ajunsă până la o intoxicație apoasă a ploapelor îl înfricoșară pe doctor.Văzându-și prietenul trântit la pământ îi dădu palme și îl ridică în capul oaselor ca să-și revină.Încet, Încet reuși, iar doctorul trecu prin toate spaimele posibile, îl ajută să se așeze pe un scaun :
-Așteaptă aici pritene!Mă duc să chem un doctor să ne ajute!
-Stai nu te duce! Nu ne poate ajuta nimeni! Criza aproape a trecut! Și bărbatul se ridică atunci în picioare de parcă un ar fi avut nimic ,, cu pieptul în bătaia vântului călduț de primăvară”, cu ochii jilavi și totuși fermi ca unui fost colonel de armată.În acea perioadă, statul , datorită instabilității mondiale, solicita serviciul cetățenilor ca obligatoriu în folosul națiunii, astfel că în ultimii cincizeci de ani se zvonea că nu mai există nici o generație care să nu fi executat serviciu militar.
-Am sida!Mi s-a făcut rău pentru că nu pot să mănânc.! continuă profesorul. Dr Brileanu nu reactionă în nici un fel, ba chiar o grimasă îi dezveli colțul măselelor, căci astfel de vești deveniseră atât de comune , atât de des întâlnite, că oamenii mureau pe capete în ciuda întregii fanfarade în care se investea .Se căutau tratamente, remedii, leacuri miraculoase, banii ereu investiți , dar nu era nici o speranță .Lumea era ca un măr roșu, frumos dar în care locuia viermele.
-Cât timp îți mai dau medicii?
-At least 2 weeks!( eng. “Cel puțin două săptămâni!”) .Răspunse cu siguranță și cu liniște profesorul. Nu mai sunt șanse! De aceea doctorul ii admiră tăria și, scăpărând fulgere în priviri, il prinse bărbătește de umeri:
-Sustine et abstine! (lat. Îndură și stăpânește-te) .Te vindec eu !
-Ce spui ? Tu nu esti medic !se miră bărbatul.
-Nu ! Nu sunt !Dar te pot vindeca ! vino mâine seară după ceasul al șaselea la mine acasă.
-Ei dar..
-Doar vino ! Demostratio per oculos (lat. Demnostrat prin mijlocul ochilor). O să vezi că pot să vindec orice boală. Să vii la mine acasă. Vom lucra în laborator și să nu-ți iei haine de schimb ! O să dureze maxim trei ore . Nu ai nimic de pierdut .Trebuie să vii ! După care doctorul se grăbi să plece, alergând în paltonul său maroniu cu buzunare verzi, mânat parcă de o manie iluzorie. Doctorul râdea….Ah ! ce joc copilăresc ! ce primavară tu frumoasă, ce crești inima florilor tale și duhul în corp, ce vis , ce suplețe, o primavară! …
Nu dură mult !Câteva zile mai târziu, întreaga lume IT cibernetizată modera pe internet știrea unei noi senzații revoluționare, iar pe prima pagină a unui reportaj din ziarul ,,Săptămânalul”era scris cu majuscule titlul “Cutia neagră-Fost colonel superior de forțe terestre este miraculos adus la viață .Armata foarte interesată de chestiune!
Și iată! Toți copacii își pierdeau floarea ! Primavara se sfârșea!
Giunt' è la Primavera e festosetti
La Salutan gl' Augei con lieto canto,
E i fonti allo Spirar de' Zeffiretti
Con dolce mormorio Scorrono intanto:
Vengon' coprendo l' aer di nero amanto
E Lampi, e tuoni ad annuntiarla eletti
Indi tacendo questi, gl' Augelletti;
Tornan' di nuovo al lor canoro incanto:
E quindi sul fiorito ameno prato
Al caro mormorio di fronde e piante
Dorme 'l Caprar col fido can' à lato.

Di pastoral Zampogna al suon festante
Danzan Ninfe e Pastor nel tetto amato
Di primavera all' apparir brillante.