Frica
(black boxII)



,,Inițiativa SUA de a amplasa sisteme antirachetă în Polonia și în Cehia are efectul de a asigura într-o proporție de aproape 80% teritoriile tuturor țărilor membre ale NATO împotriva unui atac cu rachete.”
(iulie, New York Times)

,,Între cei 20% care nu se găsesc în raza de acțiune a sistemului se află mai multe state din sudul Alianței Nord-Atlantice printre care, evident, și Romania, Bulgaria, Turcia, Grecia-state membre neacoperite”
(iulie, New York Times)

,, Ministrul apărării a declarat la BBC că România va pleda pentru ajungerea la un comun acord cu statele membre întrucât dorește ca NATO să asigure o securitate egală împotriva oricărei tenative de încălcare a pactului mondial pentru pace.Comandantul Forțelor Armate Romane, generalul Comunescu îl susține pe ministru în declarațiile sale.”
(scrie într-un reportaj al ziarului,,Cotidianul” , ed 955, mai , București)

*

Suflul greu al vântului pe lângă tâmple pare să poarte o briză răcoroasă.Deschid ochii, ridicând ușor geana și accept ca lumina soarelui să-mi inunde ferestrele capului atât de tulburi, ca un lac verde de penumbre azurii.Și tot astfel precum o singură piatră azvârlită are puterea de a spulbera luciul clar în lame aurii ca inelul, rotunde, din e în ce mai mari și mai haotice, tot așa și eu mă înfior și tremur în mine, scuturându-mi fiecare mădular din trup, din brațe sau picioare. Pentru mine cel care stătea nemișcat cu profilul de statuie spartă, ca și un orb simt că m-am trezit dintr-un vis prelung, dar pe care l-am uitat.Curând totul se dezleagă, ca un fir de la mister la adevăr, din berznă în lumină, de la sfâr;it către început.Tâmplele îmi ard și e liniște.Nu este nimeni care să fie în preajmă .Drumul e pustiu.
Privind în jur, recunosc doar firele subțiri de iarbă îngânate de unduirile vântului, ce se leagănă ritmic, verdele crud a copacilor, pâlcurile înalte de pământ ruginiu și banca pe care stau. Închid ochii și încerc să-mi amintesc la ce visam însă parcă m-am blocat în fața unei uși închise și nu găsesc cheia. Închid iar ochii, dar tot nu reușesc să-mi aduc aminte și dau de febra care mă chinuie amarnic. Simt o piedică în piept și de aceea de o vreme încoace răsuflu greu. Cu degetele lungi, schilodite îmi desfac gulerul cămășii , unde un foc lăuntric îmi mistuie încet pielea atinsă. Este un izm de cenușă și pulbere în aer iar paloarea grădinii în care mă aflu s-a schimbat brusc, alunecând către un gri închis înecat de răcoarea serii. Ah ! am auzit vocea cucului și mireasma nucilor ce se anină deasupra mea în vara caldă și amară .O vară veselă! O vară tristă!
Încerc să-mi revin complet însă nu reușesc. Pe sub șuvițele brune se strecoară bruma sudorii aprinse de obraji și de ceafă.Cu toate acestea mă ridic de pe scândurile șubrede, mâncate de ploi și pentru moment am impresia că mă prăbușec la loc... Dar nu se întâmplă astfel.Rămân drept sub apăsarea tâmplelor întreit de grele și a nevrozei ce îmi seacă această durere de cap.Seara a înghițit până și umbra nucului sub care ședeam. ,,Se întuneca !’ îmi spun.Privind în sus văd norii tot mai negri, și parcă acea lumină palidă de deasupra stă să se stingă.Ce este după ei? Ce se ascunde ?! Când știu că strălucirea lui Dumnezeu nu este uniformă în Univers! Când tot ceea ce văd astăzi, aici, nu cutează în aceeași măsură să oglindească gloria divinității? Îmi îndrept pasul și plec.Rezemându-mă de zidul gros din stânga mea, urc scările și râd când mă gândesc la pâlcul de verdeață subțire, înghesuit sub podul jilav de mărăcini.Pământul e mâncat de ploi, podul e șubrezit, piatra s-a găurit,mâinile îmi tremură... Eu sunt aici. Ei sunt acolo. Sunt departe de nebunia în care s-au scufundat toți.Părintele meu se pare că a înnnebunit. Mereu a fost excentric, trăind într-o lume dictată doar de normele impuse de guvernământ, o lume în care toți oamenii se învârt ca marionetele. Până și eu sunt doar un bibelou în casă, o păpușă pe care doctorul nu o vede, pe care o urăște...
Lăsându-mi capul pe spate, ridic fruntea spre clădirile de deasupra mea, atât de înalte, ca niște coloși arhitecturali, dar a căror vârfuri nu pot străpunge banchiza de nori veșnici ionizați, și care sunt atât de reci și de înfiorători, prea mari pentru un singur om, prea mici pentru aspirațiile rasei care contemplă o unitate a lumii. Strâng din dinți sub imperiul imaginilor în care războiul, egoismul, abuzul de materii, poluarea au dus în final la distrugerea inimii terestre.Pentru a regla totul, s-a ajuns la pavarea atmosferei cu fum prefabricat, ca să împiedice radiațiile solare să pătrundă până la oameni de frică să nu se ardă.Și iată consecința! Se vede în modernitate. Rasa a supraviețuit! Pământul a pierit! Cerul ca să nu ne omoare a fost izgonit pe veci din fața noastră.O cer preaînalt unde te ascunzi? Ești cenușiu, ca iarna de altădată, cu nori, și ploaie, deși văd lumina și viața poate nu s-a stins!Of câte nu am auzit despre pădurile de foioase care au devenit atât de rare doar în câteva locuri pe Glob, în rezervații !Niciodată nu s-a mai zărit o rază de soare care să mai tulbure cu căldura solul! Nu! Sunt doar generatoare artificiale, cu becuri plăpânde, de zeci de ani.,orașe de încercare! orașe de neputință albastră !Iată un veltanschauung fatal pentru un trecut oniric, un prezent sec și un viitor la fel.... Teatrul Feroviar pe lângă am trecut, stă ars de secole și jalnic este chinuit de umbra unui complex comercial din spate .O ruină langă un palat!Un mim plânge jos, un clovn râde sus, iar pe caturile clădirilor sunt pironiți mici îngerași de stâncă și o madonă în nud ... Eu mă îndrept lin cu pasul ondulat și din cauza extazului deranjez porumbeii ce ciuguleau firmiturile unei felii de pâine mucegăită, care supărați se așează pe crenguțele unei sălcii înverzite. Dar iată salcia dansează step în pași de vals!...Lumina furișă abia dacă se mai vede printre crengi .Las capul pe spate să urmăresc razele .Ele cad din negura norilor , pe lângă wolkenkratzeri (ger. “zgârie-nori”) și nu lasă umbrele nopții să stingă aglomerația metropolei. Nu mă grăbesc să ajung acasă, mă opresc la fiecare doi pași...
Sunt în centru la Biserica Albă iar nu departe e Biserica Roșie.Stau în fața celei dintâi.Port o rochie în alb și negru așa cum marmura rece din față afundă altarul din interior în beznă. Las capul pe spate, cu părul până la brâu, cu nestemate ochilor la aburii de plumb. Mângâiată de crepusculul înserării cutez să văd un vis, dar nu-l pot atinge. O visul meu , prea tu frumos, ești dincolo de nori, tocmai acolo , unde văd mâzgălită paloarea de aur a săgeții tale.Iată apogul la care sufletul atinge cand poartă cântece-ntre aripi dând naștere la răzvrătiri. De ce nu te cobori la mine, Luceafăr nemuritor de după stele? Tu ești prea sus!O vino jos să te urmez. Și de nu vrei, atunci am să urc eu... Deasupra unei cruci se mai vede doar o rază de lumină fugară ce alunecă din cer.Ce căldură și liniște. Deasupra Bisericii Albe, zăresc o ultimă speranță, dar iată că se stinge. Și totul piere deodată, și tu iubite! E negru acum. Atât de brusc și crud aglomerația își încheie tropotul că nu se mai aude nici măcar o roată de cauciuc ars pe asfalt...Unde au pierit toți? S-a înoptat.
Iată-mă din nou singură pe un platou între vitrinele unor magazine de lux, unde manechinele iau locul oamenilor și greierii luceferilor.O tăcere sumbră și ambulatorie anunță că nu este nimeni prin preajmă... De ce e atât de liniște? Pășesc încet înainte și îmi văd fața luminată de umbra unor felinare diforme, care prin geamul din obloane îmi deșiră spaima neantului. Nu mi-e frică! Nu...dar știu că nu e bine să fiu singură, noaptea într-un oraș imens!Parcă mâzgălelile de pe ziduri au prins colți și s-au ascuțit .Sunt fel și fel de grafittiuri care se înșiră molatec peste clădiri, de aceea mă înfurii din nou când văd că oamenii nu-și văd gunoiul din prag! Pentru ce atâtea clădiri măiestre strălucesc în vârf , când aici jos e mizerie și nămol...nu-mi dau seama dar mă grăbesc spre casă, cum ar fi trebuit demult să fac! Gardurile de pe margine încep să se îndoaie sub greutatea întunericului. Mă enervez și vreau să fac puțină gălăgie! Nu știu de ce, dar e mai bine așa! Încep să cânt o melodie veche din copilarie care mă inspiră...Poate vreau să alung umbrele , cine știe! Dar deodată, nu știu ce-mi vine că recit niște versuri, silabisindu-le ușor întocmai cum o făceau cei de la the Nightmare Before Christmas! Somethig with screams and red purples (eng. “ceva cu țipetele și lumini de culoare roșie”)! Îmi spun.
Mă opresc brusc din cântat și din mers. Parcă ceva rece ar fi trecut pe spatele meu cutremurându-mă. E liniște din nou și nu pot să aud decat inima care îmi bate prea repede și prea tare. Deodată privesc înapoia mea și îl văd pe el .Un câine al străzii, un vagabond.La numai câțiva meri de mine un dulău infam care parcă stigă după viață. Are ochii reci și tulburi de parcă nu mă vede dar totuși știe că sunt aici. Mă întorc și o iau la pas ușor, fără să arăt că l-am zărit, însă privirea îmi alunecă în spate, căci mă urmărește. Deodată mă opresc brusc, și întorc corpul, ca să văd că și el s-a oprit.E tot acolo , în aceeași poziție.Un deja-vu! De parcă nu m-aș fi mișcat deloc fiindcă e tot acolo cu acea privirea tulbure, pierdută. Pornesc, și după câțiva pași mă opresc iar, și el de asemenea în urma mea. Sunt singură între ziduri de beton, iar noaptea cu o nuia crispată îmi înspăimâtă inima îngălbenită! Nu am curajul să mă mai întorc inapoi, știu că pe mine mă vrea, de aceea mă grăbesc până ajung să alerg.Vreau să strig și nu pot .Întunericul mă înspăimântă și alerg spre casă. Of de ce am întârziat! Vântul îmi strânge părul pe spate în aripi mute iar sudoarea de pe frunte parcă se înțețeste... Ah ! am auzit vocea cucului și mireasma nucilor ce se anină deasupra mea în vara caldă și amară .O vară veselă! O vară tristă!
Deodată se sude un zgomot puternic. Un pârâit brodat cu esența fumului de țigară și apoi cineva îmi prinde brațul: “Dar de ce fugi?”mă întreabă.Nu pot să-i văd fața pentru că stă ascuns în umbrele nopții. Mă simt abolită, aplecată peste propriul meu abis, și mă smucesc puternic, până mă desprind din schingia mâinii ca un clește înfipt adânc în carnea lui căci nu mă opresc.Fug, fug, fug cât pot de repede, până sunt singura.Fug și nu rețin decat “flash-uri” de imagini.Văd blocul, intrarea, ușa...și liftul care se inchide. Sunt acasă, dar oare în siguranță?
Năucit corpul meu se răsfrange în reflexia geamului. M-am ghemuit, în fund, în spate, dar nimeni nu poate sa închidă fereastra aceasta din față prin care se vede tot orașul.În liftul ca o cutie de sticlă stau nemișcată. O zgârietură pe mână și pe gât îmi brăzdează trupul.Un neon roșu aprinde paloarea norilor care s-au înfuriat până la turbare. S-au întunecat și și-au ascuns fața pe masură ce urc și fiecare etaj se adăposteste sub un altul. În apartament trec ceasuri întregi, dar mi se pare că timpul s-a stricat și s-a oprit în loc. Stau ascunsă în camera de lucru a tatălui meu și un sentiment mă încearcă și-mi șoptește că nu m-a urmărit totuși nimeni.Deodată se sude “zgomotul macabru al ruperii de oase” și cineva intră în casă. Fierbe sângele nebun în mine și am impresia că sunt închisă într-un cavou. Însă deslușec clar chipul tatălui meu care intră in apartament. Nu vreau să ies afară. Nu pot să vorbesc și încerc să-l urmăresc nu fără interes. Se frământă. De parcă ar fi călcat pe rămășițele unui mort. Într-un târziu înțelesei că ceea ce ar fi vrut doctorul să ascundă când s-a furișat în camera sa, pătrunsese totuși odată cu el. Pe cine ar fi vrut să orbească îl privea, propria lui conștiință. Cu toate acestea își făcuse la început iluzii, ca și mine. Încercă un simțământ de siguranță și de singurătate. Întoarse cheia și se crezu la adăpost. Stinse lumina și se crezu invizibil. Frânt și istovit de puteri începu să mediteze pe întuneric.Până la ivirea zorilor doctorul nu se mișcă de la masă, dar de dimineată plecă. Ascunsă l-am urmărit o noapte, deși nu cred să mă fi remarcat nici dacă eram în fața lui . Printre casetele cu CD-uri erau împrăștiate peste tot diverse documente, pe care o bună parte le-a distrus cu o furie și o sete nicidecum pierzișă. Nu l-am văzut niciodată așa. M-am înfricoșat să văd pe cineva care a renunțat la munca sa de o viață cu atâta seninătate? Ce se întâmplase?
În opaleșcența difuză a dmineții a luat o cutie mare de carton pe care a dus-o în laboratorul său. Eu nu am intrat decât o dată în acest loc. Nu-mi amintesc decât un miros înțepător…Simt o revoltă care-mi răscoală frânturi din piept, și nu pot să mă împotrivesc dorinței de a știi ce este în acel pachet, ce se întâmplă, ce ascunde? Sunt din nou singură acasă! Ascunsă sub masă., genunchii îmi sunt slabi și vor să se prăbușească, dar mintea e tare și fugară.Dacă se întoarce doctorul și mă vede că mă furișez în laborator? Sint un sentiment violent și capricios, care îți încordează întreaga atenție. Mi-e teamă și am sufletul vinovat , însă acest sentiment este cu totul altul decât cel pe care îl încearcă școlarii care copiază în timpul examenelor. Atunci cobor scările de la subsol. E atât de întuneric aici. Încerc să ating cu mâna ceva de care mă pot sprijini și dau cu cotul peste un fel de nasture care începe să lumineze și odată cu el să fie alungată paloarea cavoului în care mă adâncisem. Am deschis din greșeală calculatorul central.Lângă microprocesorul creierului artificial zăresc cutia pe care o adusese doctorul. Vreau să văd ce se află înăuntru și din grabă mă împiedic de un “gadget”(eng. “aparat”). Mă ridic și cu disperare ridic capacul.Nu găsesc decât un stick și doar trei bastoane lungi, cilindrice. Sunt fermecată de ele. Sunt negre ca cealalată inventie a lui, dar par a absorbi lumina . Caut informați de pe acest stick. Sunt în stare să activez interfața grafică căci parola era simplă:”blackbox”. Of! Atâtea planuri, cifre , calcule și amețesc . Înțeleg! Doamne! sunt schițele cutiei negre.Fundamentul este impresionant, dar algoritmul este singurul care îl mai recunosc un pic...Deși e cu mult mai complicat, îl știam cu mult timp înainte! Dar de unde! Cine mă învățase? Nu am reușit niciodată să rețin ce vroia părintele meu! Atunci cum de înțeleg să-l folosesc. !
Ah ! am auzit vocea cucului și mireasma nucilor ce se anină deasupra mea în vara caldă și amară .O vară veselă! O vară tristă! Au trecut câteva ceasuri! Nu-mi vine să cred informațiile conținute de niște ziare vechi și stocate în calculator!De aceea tensiunea acumulată sub cer părea să explodeze în fiecare moment , și nu puteam înțelege de ce... Trebuie să-l găsesc pe doctor ! Trebuie să plecăm cât putem de repede din oraș.Cutia pandorei poate doar păli în fața “cutiei negre”. Acum sunt afară și e zi! Dar plouă, norii sunt grei și răzbunători...Mi-e frică....mi-e groază !Pașii mă grăbesc tot mai mult. Alerg cât mă țin picioarele. Sunt udă, până la piele. Lumea,mă privește prin ochelari, de sub umbrelele negre, la poalele zidurilor înalte... Râd când încep să strig “fugiți! Nu trebuie să rămâneți afară! Adăpostiți-vă!”, dar nimeni nu mă ascultă...
Oh! București în zi de ploaie ! ești spălat de lacrimi ale cerului! Aud tobe mari! Un furnicar îmi intră pe sub piele, încremenesc, în fața ochilor, în floarea minții , norii tumultoși sunt brăzdați de fulgere! Și mai aproape, tot mai aproape stă înaltul Monument al Tuturor Speranțelor, închegat în timp, mândru, frust și veșted. “Preamărețule! Tu care ai faima Big Ben-ului din Londra, a Turnului lui Eifel din Paris, a catedralei Sf- ului Petru din Roma, a Turnului din Pisa ! Doar nu te sperie fulgerele astea!”. Un elicopter patrulează în jurul clădirilorca un câine de pază, mârâind cu elicele de alamă peste unduirile metropolei.Sirene se aud în depărtare. Parcă și stropii de ploaie sunt tot mai agitați...
Am ajuns repede la Societatrea de Fizică și Știinte Academice, unde lucrează tatăl meu și intru aproape trântind ușile mari de perete! De oboseală abia îmi mai mișc picioarele! Ochii mă înșeală și mă mint! Cromatica compusă din motivul tablei de șah, mă amețește. Arhitectura bizară ca o sală mare de dans pare atât de liniștită, iar plăcile de dedesubtul călcâielor mele se mișcă precum imaginile dintr-un caleidoscop.Amețesc ! Fruntea îmi arde! Mi-e frică să nu cad! Mă sprijin de perete!!În curte este multă lume, care își vede de treabă, dar o agitație mare este pe cale de a se porni. Simt totul clar și limpede! Trebuie să ajung la doctor să-l văd, să-i spun!...Aerul tremură , iar eu îmi aduc aminte că...că sunt doar un copil! Nu am ce căuta aici!Dar... În sala este cineva ! Rectorul universitatii de fizică și președintele asociației! Îi recunosc, dar el nu mă cunoaște și își ridică mirat sprânceana dreaptă.
-Domnule! Domnule!Vă rog așteptați! Știți unde îl pot găsi pe dr. Brileanu!?
-Cine ești dumneata?!
-Mă scuzați ! Abia mai răsuflu! Am alergat până la societate prin ploaie!Mă numesc Eclaire și sunt fiica dr. Brileanu! se uită sceptic către mine, poate nu-i vine să creadă văzându-mă cum răsuflu! Oare nu mă crede! Se lasă o tăcere și nu spune nimeni nimic! Nu fiindcă nu mă crede, ci fiindcă este indiferent!
-Nu știu !
-Este în universitate? Vă rog spuneți-mi unde este!
- Nu știu ! repetă el la fel cu același calm și plecă.
Întreb pe fiecare! Simt că am parte de cunoașterea unor lucruri la care ei nici nu gândesc! Cobor repede scările mari de marmură albă , rece ca să alerg către ieșire! Dar chiar în ușă, când toți erau adăpostiți înăuntru, într-un final mă opresc și din inerție ridic capul în sus! Cu ochii teribili de clari , chiar în fața mea, cerul ia foc! Elicopterul de mai înainte explodează! Deasupra școlii se împrăștie ca o torță în norii plumburii, întărind mirosul de cauciuc ars.Toți sunt uimiți, au ieșit și ei afară dar eu nu-i mai aud.Sunt înlemnită.Groaza mă sfârșia!Nu pot să mă mai gândesc la nimic!
Ba da ! Pot !La Darius! De când s-a dezvăluit cutia neagră, a fost avansat în grad atât de repede! Nu-mi vine să cred cum de nu m-am gândit! Și la vizitele tatălui meu la sediul Forțelor Speciale! Tot ceea ce s-a întamplat, totul îmi pare dezvăluit , iar tot adevărul luminat. Ah ! am auzit vocea cucului și mireasma nucilor ce se anină deasupra mea în vara caldă și amară .O vară veselă! O vară tristă!
Elicopterul a lovit Turnul Tuturor Speranțelor, prăbușindu-se în neant odată cu el. Iată că toate păsările erau alungate de ciori, croncănind sumbru asupra fricii unui luceafăr muritor. Vara se sfârșea!


Sotto dura Staggion dal Sole accesa
Langue l' huom, langue 'l gregge, ed arde il Pino;
Scioglie il Cucco la Voce, e tosto intesa
Canta la Tortorella e 'l gardelino.
Zeffiro dolce Spira, mà contesa
Muove Borea improviso al Suo vicino;
E piange il Pastorel, perche sospesa
Teme fiera borasca, e 'l suo destino;

*

Toglie alle membra lasse il Suo riposo
Il timore de' Lampi, e tuoni fieri
E de mosche, e mossoni il Stuol furioso!

*

Ah che pur troppo i Suo timor Son veri
Tuona e fulmina il Ciel e grandioso
Tronca il capo alle Spiche e a' grani alteri.