Nu-mi mai aduc aminte tot, sau cel puțin nu cronologic. Sunt flash-uri de memorie segmentată. Atât a rămas. Și au trecut doar câțiva ani. Și multe emoții. Nu a rămas în mare decât sentimentul că am fi putut. Poate am fi putut avea în noaptea aia...Vezi? Ți-am zis ca nu mai țin minte. Nu mai au sens decât traduse în trăiri. Știu ce am simțit... Și acum mi-am adus aminte că era aproape dimineață. Aproape. Probabil spre 5. Și o iarnă cumplită.


Aproape de zori putea fi tot. Și nu a fost nimic. Nu este nicio dilemă, niciun ceas stat în loc. Doar o oglindă. În care nu am văzut nimic. Decât trecut. Am rămas proști, holbându-ne în gol, în loc să trăim ce este. Șirul gândurilor este iar absurd. De ce ai plecat? Voiai să ajungi acasă. Indiferent ce o fi însemnând asta. Oricum era dimineață. Și era frig. Da, era foarte frig.


Țin minte frânturi de discuție. Vorbeam despre fair play și ceva cu regrete. Parcă așa era. Posibil să fie regrete. Sau vină. Vina cui... nu mai știu. Am o idee despre cum pierdusem șirul cuvintelor la un moment dat. Freud, artă modernă, o sticlă de vin, niște povești cu tâlc. Și multă liniște. În mii de cuvinte câte s-au spus, cred că am omis să tragem concluzia. O concluzie departe de aberațiile care ne scărpinau conștiințele obosite.


Da, acum îmi aduc aminte. Îmi aduc aminte mirosul dimineții, îmi aduc aminte sticla de vin. Nu-mi dau seama ești tu și acum. Am pierdut iar șirul.


Se învârt toate în gol. Și degeaba...