Avea o pasiune: îi ținea strâns de mâini pe cei care se aflau în agonie pe patul de moarte. Le studia fiecare gest, tremur, zvâcnire de venă și fluctuație a temperaturii. Își lua notițe mentale pe care mai apoi, în singurătate, le analiza și se simțea satisfăcut. Își ascundea cu abilitate intențiile și plăcerea de-a trăi agonia altora și îi lăsa pe viitorii morți să-l strângă de mână cu disperare, lăsându-i să creadă că de acea strângere ar fi depins prelungirea vieții cu câteva secunde, uneori minute. Când îi veni și lui rândul, într-o seară târzie și rece de noiembrie, se pomeni singur în propria-i agonie. Și avu puterea să zâmbească ironic. Moartea, care nici pe departe nu e o doamnă înțelegătoare, se așeză liniștită lângă el, pe margine de pat, cu găvanele ochilor parcă mai adânci ca niciodată și se puse a observa, a cataloga, a diseca încă o agonie. De această dată cea a unui agonizator profesionist, ceea ce nu se găsește pe toate paturile de moarte, drept pentru care Moartea îi mai oferi cinci minute răgaz.