Era o școală scumpă și de prestigiu. Probabil cea mai scumpă și mai prestigioasă din Elveția. Copiii multora dintre cele mai bogate familii europene, și nu numai, învățau acolo și primeau o educație aleasă. Pedagogi, profesori și instructori de maniere și stil erau descendenții celor mai alese burghezii mondiale, aleși pe sprânceană. Ultimul instructor contractat era un turc semănând a sfânt creștin. Mehmet făcea eforturi deosebite să-i mulțumească atât pe șefi cât și pe elevi, descendent fiind din sultanii cuceritori ai Bizanțului și având un blazon de apărat. Făcea de toate, spăla toaletele, servea mic-dejunuri, strângea mingile de tenis de pe teren, ducea coșurile cu alimente la picnicuri și nu uita să se îndepărteze și să se ascundă după câte un copac când i se făcea foame și-și scotea sandwichul cu creveți și boabe de rodii să se înfrupte. Într-o zi, la orele de echitație, luând la cunoștință că un cal avea febră și că o elevă cu ochi albaștri începuse să plângă pentru că era singura fără animal de călărit, Mehmet se oferi să o poarte pe umeri chiar și la galop. Fata se distră enorm dar turcul nu mai putu, în dimineața următoare, să servească mic-dejunurile copiilor. A fost concediat înainte de prânz iar un pic înainte de ora două s-a spânzurat în pădurea Pampigny, la o sută de metri de internat. Singura care l-a plâns a fost fata cu ochi albaștri, de origine română, descendentă directă, pe cale paternă, din Mihai Viteazu. Din acea zi, la cea mai scumpă și prestigioasă școală din Elveția nu se mai predă istoria.