agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Self-annulment is a prison... ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-08-28 | [This text should be read in romana] |
Până la urmă, stăteam pe acasă, era și aceasta ceva. Mai aveam numai puțin timp, până să mă decid. Dar eram supărată și nervoasă. Aveam chef de orice, numai de hotărâri prea mari, nu. Aș fi vrut, de pildă, într-o zi, să limpezesc toată casa, ca de nervi, să o iau la rând, după fiecare piesă - de anticariat - a casei, și după fiecare carte sau fereastră, cu nițel praf pe ea, dar poate eram comodă, absurdă, pretențioasă, dar și nițel speriată. Poate aș fi vrut ca toată casa să sclipească exact ca un pahar de cristal, găsisem motiv, pentru că se apropiau, de pildă, Sânzienele, iar eu trebuia pesemne să chem pe o vecină, să povestim, pentru că pe mine mă dureau foarte tare mințile și ar fi trebuit să mă mai relaxez. Găsisem și eu un motiv ca să îmi limpezesc casa, să chem vecina, să mă ajute, sau orice, să stăm la o cafea, să facem prăjituri cu mult unt și cu zahăr, să cântăm chiar, să urlăm, pentru că de fapt toată ziua stăteam pe acasă și îmi pierdusem slujba. Unul prostesc, nu credeți, un motiv tâmp, pentru ca să limpezesc, ca de lacrimă, toate încăperile casei aceleia? Mersesem, de fapt, să scot niște apă de la fântâna din capătul satului, era de-abia ora șase, mă sculasem din așternut cam năucă, lumina abia licărea, împrejur, vrusem, neapărat, ca apa de lucru să fie din cea mai proaspătă. Adică foarte curată. Ca un fel de obsesie, care ar fi fost de fapt o pretenție pur naturală iscată din alcătuirea feminină. Dar apa mea era cu adevărat bună și curată. Deja alesesem. Toată vara urma să studiez cele patru manuale de Fizică. Mă opintisem, de fapt, din tot spatele meu lat, mă întorsesem, iute, tresărisem nițel, cu cănata în mâini, căci, vedeam foarte bine, cu coada ochiului, că dinspre spate, venea Emilian Păun. Să merg, așadar, după apă la fântână. Ce motiv stupid, să mă scol în capul dimineții, dar real! Lângă mine, era acum cel mai frumos bărbat din Găuleni. Zărindu-l, am simțit o teamă ascunsă, dar și bucuriile acelea, dându-mi târcoale în suflet. Eram foarte bucuroasă, de fapt, că îl vedeam pe băiat.
... — Ce mai faci, Emilian? Cum, de te-ai trezit, atât de devreme? E de-abia ora È™ase, găinile nici măcar nu au apucat să se trezească! — Ei, nu. S-au trezit. — S-au? — S-au! (A râs.) ...ÃŽi duc È™i eu niÈ™te apă Denisiei. Ea e prea mică să scoată È™i are prin casă o grămadă de treabă... — Da... — Ea nu e atât de prietenoasă, de fapt, cu străinii. Dar e foarte caldă, la suflet, Denisia... Dar mai ales gingașă, adică drăguță. Pesemne, astăzi, toată lumea s-a trezit, de pe pernă, cu capul, foarte devreme... — Poate am să o cunosc, într-o zi, pe Denisia... Bănuiesc că tu È™i cu Denisia semănaÈ›i mult... (De fapt, o È™i văzusem pe la Școală, nu cu mult timp înainte de înÈ™tiinÈ›area prin care urma să mi se ia toate orele de Limbă Franceză.) — Mă gândeam la ceva, Mioara Ștefan, dar o să îți spun, poate, cu altă ocazie. Că, acum... — Spune, Emilian! Te rog! — Că, de fapt, nu mai este mult, din anul acesta, iar Denisia va intra, de la anul, în Clasa a Noua. La vară o să își dea, de fapt, examenele! Nu È™tiu cum să vă spun, dar... Nu È™tiu cum să deschid subiectul... SunteÈ›i profesoară... — Da... Normal. Sau mai bine zis, nu È™tiu dacă mai sunt profesoară, bănuiesc că voi fi înlocuită, È™i nu voi mai preda ceea ce predau acum, adică Franceză... — Aha... Cum aÈ™a... — Bănuiesc că, în continuare, o să mă ocup cu altceva, adică cu Fizica Clasică. Nu o să mai predau, materia cu care am fost obiÈ™nuită, iar acum trebuie să muncesc pe brânci, ca să deprind altceva... Orele mele nu se mai caută... — Cu Fizica?, s-a mirat el. O să predaÈ›i Fizică? Voiam să o mai ajutaÈ›i, puÈ›in, la franceză, pe Denisia... — Da... De-abia aÈ™tept să o cunosc, nu cred că este eleva mea, în vreuna din clasele unde predau, eu, Franceză... Pentru că abia ce v-aÈ›i mutat. Poate ne-am intersectat, de fapt, pe la Școală, până acum, dar nu am È™tiut, È™i nu È™tiu, în continuare, care este sora ta mezină. — E cea mai gingașă fetiță de pe pământ... — Acum, de fapt, nu aÈ™ È™ti dacă i-aÈ™ vorbi despre â€Micul prinÈ›â€, să îi spun, cum le spun alor mei, că PrinÈ›ul a vrut un desen cu o oaie, adică chiar cu o oaie, Emilian, pentru că tu eÈ™ti Păstor, înÈ›elegi, ce ciudat, cu o oaie, iar tu eÈ™ti Păstor, sau să îi povestesc despre fizicianul acela, sau socotitorul, din â€Micul prinÈ›â€, care ar fi vrut să posede stelele, numărându-le, sau poate era Rege, sau despre un regat peste stele, care să se vrea de fapt (ca un regat ce este) să deÈ›ină numele peste toate stelele de pe cer... — ... — AÈ™a cum eu chiar trebuie, acum, Emilian, să mă ocup, foarte serios, de studiul Fizicii È™i să las, la o parte, Limba Franceză, pentru că treaba asta nu mă mai ajută defel. Și, de fapt, eu nu mai pot da pe la Școală, până în toamnă, asta ca să studiez È™i ca să obÈ›in Catedra cea nouă, sau mă rog, locul de suplinitoare. Ei, vorbeam È™i eu aÈ™a. â€Micul prinț†este, de fapt, o carte foarte drăguță, scrisă de un francez încă È™i mai simpatic... E o carte deosebită, poÈ›i să visezi pe marginea ei... După cum am visat eu... — Doamnă Mioara... ÃŽmi pare rău că nu îmi puteÈ›i ajuta sora. Nu aveÈ›i prea mult timp... La vară, își dă examenele, pentru intrarea în clasa a Noua! — O să vedem, că dacă, cumva, mă eliberez... Dar, în principiu, în vara asta, nu am cum, pentru că învăț! — ÃŽnÈ›eleg. (A răspuns scurt. Dar se supărase, iar eu nu sesizasem câtuÈ™i de puÈ›in lucrul acesta.) — Trebuie să înÈ›eleg toate manualele È™i să le învăț! Trebuie să deprind la nivel de profesie Fizica Clasică, cel puÈ›in de gimnaziu, È™i aceasta practic în timp de numai trei luni! Adică să deprind toate cunoÈ™tinÈ›ele, la nivelul cerut, È™i cum să predau, după niÈ™te manuale noi, Fizica! (Parcă, de atunci, nu a mai fost atât de prietenos. Eu rămăsesem, însă, fără locul suplinitor de la Catedră, iar acum nu mai aveam mai deloc bani, fusesem de fapt dată afară de pe post, È™i trebuia, în plus, să învăț.) — Nu sună prea rău! — Nu? — Deloc! — Eu la primăvară plec în munÈ›i. Dar, până atunci, vă mai spun. Suntem de-abia în iunie, până la examenele soră-mii, din August, de la vară, mai e ceva... — O să rămân fără nicio brumă de bani, Emile... — ?? — Trebuie să învăț toată vara... ... Trăsesem, de fapt, de cumpăna prea grea, vorbind, în continuare, cu Emilian Păun, È™i am turnat, din găleata uriașă, de fontă, tocmai în găleata mea mare de plastic, care era, însă, neapărat, mult mai uÈ™oară. Apoi am luat cana (tot din fontă, asemeni găleÈ›ii ancorate de la sistemul de cumpănă) È™i am cufundat-o, înapoi, în apă. Era dulce. Era foarte bună. Apa era, de fapt, dulce È™i proaspătă. Am băut cu nesaÈ›, din găleata mea de plastic, apucând cu cana de fontă agățată cu un mic lănÈ›ug de fier, deÈ™i mi-era puÈ›in jenă de Emilian, să mă privească, în timp ce făceam aceasta. I-am explicat, lui Emil, repede: â€ÃŽmi era foarte sete, de asta poate am părut cam nepoliticoasă! E cam nepotrivit, cred că, să îți fie câteodată sete! Trebuie să bei de față cu un bărbat frumos! Adică cu un â€străinelâ€! (â€Nu prea se cade!†Să beau, aÈ™a, în faÈ›a lui!!!) Nu îl cunoÈ™team, aproape deloc, pe Emilian Păun, adică pe Păstorul acela voinic È™i străin, È™i de aceasta simÈ›eam nevoia să îmi scuz fiecare gest, care ar fi părut prea de-al meu. Personal, sau cum să spun. Chiar intim. A bea apă, lângă cineva, e totuÈ™i un pic cam intim, un gest personal. Parcă, de curaj... Mi-era jenă, de fapt, un pic, de bărbat. — O să iau, È™i eu, acum... Adică, apă! (A spus, după ce eu am terminat de băut.) — Da... Și s-a întins È™i el, cât era de lung, după cumpănă. A apucat lanÈ›ul cumpenei cu o mână È™i l-a tras spre el. S-a opintit o clipă, cumpăna nu era aÈ™a de greu de mânuit, mai degrabă că oftatul acela nu avea de lucru cu cumpăna, ci poate cu altceva, fiind pare-mi-se un suspin de-al inimii. De fapt, avea ceva delicat, în el, în felul cum trăsese È™i mânuise cumpăna cea amplă către piept. — RegreÈ›i ceva, Emilian?, l-am întrebat, îmi luasem, de fapt, buzele, de pe apa cea limpede, ca roua, È™i după ce îl lăsasem pe el, la treaba cu apa. — Nu È™tiu nici eu, domniță. Poate nimic. Poate pe Esmina, cel mai mult. Urăsc faptul că nu am oi suficiente, astfel încât să am curajul să mă duc după ea... Familiei, trebuie să îi adun merinde... Iar în sat, la tata, nu este prea mult de lucru, adică în MiceÈ™ti. — ÃŽn ce sat e Esmina? De unde este, de fapt, ea? — Cale de trei comune mai departe, în Găuleni. E învățătoare, ea, Lilia, mama fetei. Adică, cu asta se ocupă. Iar tatăl, este tot învățător, după cum am aflat. Dară aÈ™ convinge-o, eu, pe Esmina să se strămute aici, în Păducele... La noi, e cel mai frumos! Și am nevoie de ea! Că acum, cred că e mai mare, față de când am cunoscut-o... Este, de fapt, o fată rară. Nu prea îți e dat, o dată în viață, ca să vezi alta ca ea... — Da, asta aÈ™a e! Câteodată, îți e dat puÈ›in... Nu am auzit niciodată de Găuleni... — E un sat mai mic, dar drăguÈ›. Ba chiar duios, sau cum să zic... Au È™i ei oierii lor, de aceasta mi-e mie cel mai teamă, că o ia un alt oier È™i o duce cu el, departe, pe Esmina! — Eiiii...! — ZiceÈ›i dumneavoastră că nu ar fi nicio pricină de îngrijorare, domniță? Esmina e cu adevărat foarte frumoasă! Și are un glas...! Că e ca o mireasă dulce, cu glas dulce, dacă vorbeÈ™te ea! — Aha... — Cred că păsăruicile se opresc din cântat, numai să o asculte! E frumoasă, Esmina, È™i atât! — Cred asta... Vrei să îți cânt È™i eu ceva? Poate? (M-am emoÈ›ionat, spunându-i lui Emilian aceasta, dar, vă mărturisesc, celor care citiÈ›i această poveste campestră, idilică, țărănească, apoi, că Dumnezeu chiar m-a lăsat, pe pământ, cu o voce foarte frumoasă. Nici eu nu eram chiar de lepădat, ca o fată bună ce eram, È™i aveam doar douăzeci È™i È™ase de ani! Devenisem niÈ›el ofticată, cu privire la Esmina aceea!) — Nu acum, să nu îmi cântaÈ›i, acum, domniÈ™oară, acum sunt un pic supărat. (De fapt își plecase puÈ›in căpătâiul, semn de oboseală sau de supărare, din te miri ce pricină.) ...Nu prea am poftă să ascult, acum, cântări!, a adăugat. — (M-am simÈ›it posacă) ...Poate cu altă ocazie..., am insistat, însă numai cu o jumătate de voce. SimÈ›eam însă nevoia să insist... — Da... Mă iertaÈ›i, domniÈ™oară, dar eu plec acum. Mă aÈ™teaptă Denisia, cu apa. Pesemne că se întreabă, sărăcuÈ›a, că de ce nu viu` Că de ce nu am vinit... — Emilian... — Da, domniÈ™oară...! — ÃŽmi pare bine că te-am văzut, Emile, astăzi. M-am simÈ›it cu adevărat foarte liniÈ™tită, aici, la fântână, cu tine. Voiam, neapărat, să îți spun treaba aceasta... Ca să È™tii. — Da, domniÈ™oară... Și mie mi-a părut foarte bine. Dar acum eu plec... Și s-a uitat drept la mine, cu ochii lui frumoÈ™i. Trebuie să plec, că mă aÈ™teaptă soră-mea. Stă după mine Denisia. — AÈ™a-i, Emilian... AÈ™a-i, aÈ™a e, că pleci... Mi-ar plăcea să mai îmi spui odată, să îmi mai povesteÈ™ti... — Poate, într-o zi ne mai întâlnim, domniÈ™oară Mioara! Acum, de exemplu, chiar trebuie să plec... Trebuie să mă duc... *** ** MIOARA ȘTEFAN ** Am început, poate chiar de atunci, parcă, să îmi sesizez, poate, propriile mele limitări, È™i poate chiar interdicÈ›ii, pe care mi le impusesem, È™i care mă frângeau, pe dinăuntru. Oare eram È™i eu o fată È™i o femeie? Sau ce eram? Cine, de fapt, eram? Dar acest dat al faptelor nu m-ar fi împiedicat să rămân, pentru toată viaÈ›a, o prietenă foarte bună pentru Emilian Păun. Chiar dacă nu mă privise niciodată nici măcar puÈ›in mai acerb. Ce avea să mă mai aÈ™tepte, poate, de atunci înainte? Aveam doar douăzeci È™i È™ase de ani... ... A apucat cu grijă găleata lui grea, de fontă, a tras-o înspre trup È™i spre coate, È™i dus a fost, cu mers sigur, care îi etala statura bărbătească, cam subÈ›ire, firavă, dar totuÈ™i foarte armonios de suplă È™i ca de bărbat voinic. Eu am rămas, aÈ™a, aÈ™ezată tocmai pe piatra de lângă fântână, fără să mă uit după el. Dar am zăcut aÈ™a, gândindu-mă, intens, la Emilian Păun. Și nu am văzut, decât, cunoscându-le după ciripit, că vrăbiile își făceau de lucru pe lângă bălÈ›ile iscate pe lângă fântână, dar cu apă curată, se aplecaseră mult, ciocăneau în apă, apoi că soarele alb se ridicase, deja, că era, parcă, mai alburiu È™i mai călduÈ›, pesemne că oamenii satului începuseră să forfotească în gospodării... Aveau să scoată, de prin bătături, vitele. Se făcuse, de acum, ziuă de-a binelea. ... — Voiam să vă mai spun ceva, domniÈ™oară Mioara. Dragostea este, câteodată, în inima cuiva, foarte rară, aproape neadevărată È™i poate câr se poate de... ireală. Este numai iluzie. Numai È™i numai iluzie. Dragostea, totul, poate tot traiul. Dar trebuie să credem în ea, pentru că aÈ™a, de fapt, este rânduiala. — Dragostei trebuie să îi cânÈ›i Emilian, acesta este tot secretul. Să fii dulce cu ea, È™i să nu te mai opreÈ™ti... Să îi fi iubirii cu totul fidelă. Sau cel puÈ›in aÈ™a sa îmi imaginez eu, pentru că eu încă nu am avut vreun iubit. — Acum sunt, de exemplu, mai grăbit! Că am prea multe treburi, dacă mă încarcă, cu ele, toÈ›i... De până nu mai pot... — Bine, Emilian!, i-am zis. ... Mă resemnasem. Și am renunÈ›at. (Eu nu prea È™tiu cânta... Mi-am zis. Nu găsesc în nimeni râvnă pentru că si eu vreau să cânt, am un glas frumos, însă nimeni nu mă aude. Asta pentru că sunt o femeie desigur mai urâțică...) Apoi, eram supărată. Mă simÈ›eam neutră È™i respinsă. â€ÃŽnsă, Emil, tu nici măcar nu ai vrut să È™ti, cum cânt, de pildă, eu...†i-aÈ™ fi subliniat, niÈ›el supărată pe el. De fapt, mă îndrăgostisem puÈ›in de bărbat. ÃŽnsă tot ceea ce avea să mă lege de Emilian Păun, era o prietenie foarte trainică, cât se poate de limpede È™i foarte specială. ... Dacă altceva Emilian Păun nu mi-ar fi dat, dacă nu mi-ar fi dat dragostea, dar nu aveam să uit niciodată cuvintele lui Emilian Păun, È™i faptul că la plecare, păruse descumpănit, ba chiar supărat. Că tristeÈ›ea îi È™edea bine pe chip, că îl făcea mai frumos. Dar Emilian Păun, desigur, ar fi plecat, atunci. Eu eram, până la urmă, doar o profesoară rămasă, acum, fără suplinirea de la catedră È™i care nu fusese niciodată prea frumoasă. Cum să nu mă consolez foarte repede, cum să nu trebuiască să îmi revin, după inimă, cu privire la bărbatul cu cinci sau È™ase ani mai tânăr decât mine È™i foarte sigur, cu privire la ce aÈ™tepta, de la viață, în general. Nu aveam să uit niciodată cuvintele lui Emilian Păun, È™i faptul că la plecare, că păruse supărat È™i descumpănit. Apoi, cu ideea aceea foarte dragă în inimă, că parcă i-aÈ™ fi văzut o lăcrămioară, ascunsă cu bine. Ce era, de fapt, cu bărbatul acela? Care este fericirea È™i liniÈ™tea bărbatului foarte frumos la față È™i la chip? ... — O să merg într-o zi, la Esmina, fata din Găuleni, È™i o să fiu, lângă ea, foarte fericit..., îmi zisese. ... Cine să È™tie ce ar fi fost È™i cu mine... Cu profesoratul acela, al meu, cu lucrurile din viaÈ›a mea, care aleargă! Și cu acest gând în minte, că trebuia eu să reuÈ™esc, cumva, în toată acea gâlceavă a existenÈ›ei, m-am trezit că eram din nou amărâtă È™i in butoaie, cu privire la viitorul meu. Oare, aveam să reuÈ™esc? Depind, de fapt, de orele acelea È™i de profesorat! Dar È™i de cinstea È™i de onoarea mea. De obrazul meu tare bun ca de femeie înÈ›eleaptă, dar de douăzeci È™i È™ase de ani! ... â€Ia să port, io, apa aceasta, până acasă...!â€, îmi zisesem. Și am ridicat, în cele din urmă, cofa acum plină, de fapt găleata aceea de fontă care era prea grea, È™i doar cu mare greutate am dus-o până acasă, unde mă aÈ™teptau aceleaÈ™i griji habituale, pe care (nu È™tiam, pe atunci), dar aveam să le depășesc. ... Cumva, aveam să mă reancorez. Mersesem, în ziua aceea, la biserica din sat, È™i la părintele Stan Olimpiu, care avea însă talent la povestit, È™i care era preotul cel tânăr, din sat, de îl iubeau toÈ›i tinerii obiÈ™nuiÈ›i ai cântărilor din strană. ÃŽn satul nostru, ca, de altfel, în toate satele unde se mai păstrează miresmele vechimii, lumea este credincioasă, de la tineri, de la copii, È™i până la bătrânii satului. Păducele nu făcea, aÈ™adar, excepÈ›ie de la regulă. Și eram mândră pentru faptul acesta, că locuiam într-un spaÈ›iu vechi, ocrotit de Dumnezeu, că Dumnezeu ne avea, pe toÈ›i, în grijă, eram mândră, aÈ™adar, că eram păduceancă È™i că Păducele îi avea pe cei doi preoÈ›i. Eram mândră, de fapt, de obârÈ™ia mea, È™i nu m-aÈ™ fi strămutat, din locul acela binecuvântat, cu vacile ei tărcate, prea molcome, leneÈ™e, È™i cu mieii care È›ipau de PaÈ™te, de eu aÈ™ fi încercat să îi salvez pe toÈ›i, până la ultimul, de fapt nu aÈ™ fi părăsit niciodată Păducele. ... A fi țărancă e mult. Ai liniÈ™tea ta, ai pacea È™i locul tău. Ai liniÈ™tirea de la baÈ™tina în care te-ai născut È™i ai crescut, ai firul de iarbă în care îți spânzuri marginea picioarelor, de bolta piciorului, până în țărâna È™i în tina în care ai călcat, până când totul îți spune că eÈ™ti al pământului numai bun de arat, că al primăverii nepieritoare È™i tot al satului, eÈ™ti. Și acesta nu e puÈ›in lucru. Să te È™tii al pământului... A fi păduceancă mi-a părut, dintotdeauna, mult. Noi suntem mocani, nouă ne place să avem grijă de animale, de viÈ›eii zăpăciÈ›i care nu se liniÈ™tesc până ce nu apucă cu gura la ugerul cald, iar eu, ca femeie mai citită, îi iubesc pe aceia care nu sunt prea filosofi, adică moÈ›ii, oamenii satului È™i pe aceia, mai din sus, de pe coama cu pădure È™i pășuni mănoase È™i bune, copiii acestora veneau la È™coală, la noi, iar eu îi învățam, cu foarte mult drag, să vorbească franÈ›uzeÈ™te. Și acesta nu este puÈ›in lucru... ÃŽntotdeauna m-au impresionat icoanele pictate pe peretele bisericii, unele biserici, într-adevăr, sunt pictate cu chipuri È™i pe dinafară, pe când altele, nu. Iar, cu privire la figura Hristianică, a lui Iisus Cristos, pot spune, că, îndrăznind È™i atingând cu mâinile pensula, fiecare pictor devine, în felul lui, un Sfânt. Și, aceasta se poate vedea È™i simÈ›i, când priveÈ™ti o Icoană. A avea, în lume, o imagine care ÃŽl reflectă pe Cristos, e o binecuvântare, cred eu. Este, de fapt, a te întâlni cu biserica È™i cu Iisus Hristos, înainte de Ceruri, sau, cel puÈ›in, aÈ™a cred eu că ar fi. Că te întâlneÈ™ti prin rugăciune. Dar È™i privindu-i Chipul, până când ÃŽl vei vedea. De fapt, păstrez asupra mea o iconiță cu chipul Lui sfânt, È™i mă simt ocrotită, la fiecare pas pe care îl calc, iar acesta nu e puÈ›in lucru. Apoi, în ziua aceea, mă întâlnisem, din nou, cu acel om, chiar după ce părăsisem incinta Bisericii. Când mă simÈ›eau, eu, de fapt, cea mai în pace È™i cea mai liniÈ™tită. ... Pe băncuÈ›a din faÈ›a placardei cu numărul treisprezece, acum, că era vară È™i foarte cald, se strânseseră, deja, câteva, bătrâne, acum că era seară, È™i vară, È™i că se întuneca mai târziu. De fapt, în Păducele nu se întâmplau, niciodată, prea multe. Ba câte o fată bătrână, mai reuÈ™ea să plece de la părinÈ›i, poate cam prea târziu, după vârsta ei, sau cum era, de pildă, cazul Mioarei Ștefan care, nu reuÈ™ise, sau dacă vitele ieÈ™eau prea devreme în uliță, pentru că băiatul care le mâna către fânaÈ›uri, zăbovise, peste noapte, în casa iubitei sale, iar, acum, nu a reuÈ™it să se trezească la timp util, încât bătrânele vorbeau acum de aceasta, acolo în uliță, sau, de pildă de ce Ioan a părăsit-o pe Raluca Pâslariu, că de ce Raluca Pâslariu l-a înÈ™elat pe Ioan, cu un soldat foarte tânăr, după ce acesta s-a apucat de băut, în fine, poveÈ™ti să tot fi fost, câteva... Apoi, ele erau înlocuite cu altele, pentru că, în sat, mai mereu, se mai întâmpla câte ceva. DeÈ™i nu prea mult. Până când, într-o zi, babele au început să vorbească, pe o temă, din auzite, o temă nouă pentru ele, probabil, ca È™tire venită, de fapt, de prin satele vecine, pe undeva să tot să se fi vorbit despre acestea... ... Dar, pesemne, aÈ™a să umble, toate poveÈ™tile, prin sate. Sau, cel puÈ›in, noi aÈ™a È™tim, că umblă. Dar babele, ce să fi spus ele? Și de unde au auzit, cele câte le spun, de fapt? De când să se vorbească, despre toate acestea, pe la sate? Ce spun, de fapt, bătrânele satului? ... — Cum, lele Nană, lupari? Ce îs ăia? — NiÈ™te oameni, lele Savetă, ce să fie... Că eu aÈ™a am auzit. Că peste noapte, se fac din oameni, lupi, si trec să caute oile păstorilor, de pe la stâne... Nu È™tiu prea bine. Dar, pesemne, eu aÈ™a am auzit... — Că se vorbeÈ™te, despre aceasta, în sat! Eu doar de aceasta zic, că nu iese fum fără foc, È™i asta niciodată, babă Nană! — Eu nu am văzut lele Savetă, niciodată, pe-aici, vreun lupar! — Dar pare-mi-se că există, lele! — Pe asta, nu pot să o È™tiu foarte bine, leliță Savetă! Că luparii, dacă ei chiar există, sunt, pesemne, foarte ticăloÈ™i È™i amenințători, pentru toată lumea! — Aceasta da! O ameninÈ›are mai mare È™i mai înfiorătoare, să nu fie, de fapt, pe nicăieri, lele Nană! — Am auzit, că pe undeva, pe unde sunt ei, se dau, iute, iute, pe la fetele satului, dacă ele ies, cumva, noaptea, în sat! — Dar È™i la vite, am auzit că trag, sau eu nu prea aÈ™ È™ti... — Dacă sunt, cumva, È™i pe aici, lupari, lele Savetă? Dacă ne atacă, cumva, luparii ăștia, dacă stăm aÈ™a, pe la prispa satului, sau pe la portiță, pe laviță, ca să vorbim? Dacă să dau, ăia, la noi? — Stai foarte liniÈ™tită, lele Nană, că nu se dau pe lângă femei bătrâne! Că numai la oi sau la vite trag! Sau, parcă, numai la feciorime È™i la tinere! Că numai la oi se dau, aÈ™a am auzit, de È™tiu toÈ›i ciobanii, despre luparii ăștia, sau eu aÈ™a am auzit... — Astea îs povesti vechi de sat, leliță! — Cred că da! Că È™i pe mama am auzit-o, când se temea, că a mai auzit, în tinereÈ›ea ei! — Numai poveÈ™ti sunt, acestea! Și numai niÈ™te inventări! Oare, aÈ™ fi avut È™anse să îmi găsesc orele acelea în timp util, astfel încât să nu existe cumva un hiat, prea mare, între lipsa mea de ocupaÈ›iune È™i o eventuală nouă normă de ore, într-un alt loc sătesc, care să îmi ofere o slujbă, cât de cât, acceptabilă? Ce era să fac? ÃŽntr-una din zile, am luat bicicleta È™i m-am dus două sate mai încolo, aveau un liceu mai puÈ›in pretenÈ›ios, era în plus È™i un autobus care desfășura curse zilnice, dimineaÈ›a, dar catedra de Limbă franceză era, deja, ocupată. La ei, la liceu, mi-au spus că, de altfel, nu aveam nicio È™ansă de a se suplimenta, în vreun fel, numărul de ore. Asta e. ÃŽncă nu renunÈ›asem. Dar bănuiam, după încă două drumuri soldate cu acelaÈ™i gen de răspunsuri, că nu aveam să rămân È™omeră... ori... ori... mă puneam cu burta pe carte È™i vedeam eu ce era cu Fizica aceea â€insurmontabilăâ€... Dacă i-aÈ™ fi dat, poate, de cap. ÃŽn fond, se È™tie, profesorii de Fizică sunt mult mai rari ca aceia de Limbi străine, aceasta necesită, adică Fizica, o mai atentă aplecare asupra subiectului, È™i o anumită gândire abstractă È™i iute, care nu e tocmai la îndemâna tuturor... Sau cel puÈ›in aÈ™a È™tiam eu... ÃŽn fond, mi se propusese o slujbă cam dificilă, dar plină de satisfacÈ›ie. Cum profesorii de fizică erau mai rari, dacă învățam această materie, îmi puteam asigura, aÈ™a credeam pe atunci, un viitor frumos. Cum nu se încumeta prea multă lume, să reuÈ™ească în domeniul cu pricina. Căci, altfel... Oricum, alte ore de Franceză nu găsisem pe nicăieri. Și o Catedră potrivită. Ce era să fac? La capătul a trei zile de umblat prin două comune, am decis. Aveam să învăț puÈ›ină Fizică, să văd, È™i să mă dumiresc, oare m-aÈ™ descurca? Pe de altă parte, nu eram o fată tocmai prostuță, È™i gândire, È™i o certă aplecare înspre matematici, mai avusesem. AÈ™adar, nici cu Fizica nu ar fi trebuit să îmi vină prea greu. Poate, cândva, dacă va merge totul cum trebuie, voi da È™i examenele, È™i îmi voi definitiva, cumva, o Catedră È™i un post bun È™i permanent, de titulatură; în fond, a cunoaÈ™te, pe lângă Limba Franceză, È™i un alt domeniu mult mai pretenÈ›ios, a cunoaÈ™te, real, un alt domeniu de mari satisfacÈ›ii, nu putea fi decât foarte bine, È™i probabil fructuos, pentru viitorul meu. Dar mă durea deja mintea. AÈ™adar, È™tiam. Mă voi apuca să studiez Fizica, ce ar putea fi mai frumos, pentru mine, È™i pentru ceea ce m-ar fi aÈ™teptat în viitor, din punct de vedere profesional, È™i, cum să spun, mai ales, material? Pentru că da, toată lumea se gândeÈ™te la aceasta, atunci când e cazul. Să nu cumva să se piardă... Să nu renunÈ›e, de fapt. Să clacheze, cumva, în ceea ce priveÈ™te scopurile de viitor. Iar eu... eram aproape È™omeră. Ar fi trebuit să văd ce urma să fac, pesemne, în continuare. Cu viaÈ›a mea, cu îndatoririle mele, cu hotărârile, din viaÈ›a profesională care, aflasem, se cam curmase, urmând ca eu să găsesc o cale mai bună È™i viitorul. Trebuia să văd ce fac, îmi pierdusem orele È™i slujba de suplinitoare. Nu fusesem, încă, concediată, dar cele mai negre dintre perspective începuseră să se arate, în ceea ce priveÈ™te slujba mea È™i îndatoririle mele zilnice. Trebuia, da! (îmi spuneam) să fac ceva. Și aceasta cât s-ar fi putut de repede. Eram, de fapt, cât se poate de dezamăgită că, nici în satele învecinate, nu găsisem nimic potrivit, formaÈ›iei mele iniÈ›iale de profesoară. Trebuia, aÈ™adar, să văd ce ar urma să întreprind, în sensul cu pricina. Și, cu aceste gânduri în minte, am părăsit, în sfârÈ™it, locul acela, pătrunsă de problemele cărora încă nu le găsisem nicio rezolvare. Și niciun sens, până la urmă... Paraschiv Ștefan nu ne-ar fi putut întreÈ›ine, eventual, pe amândoi, din veniturile lui foarte modeste, dar poate, puÈ›in, până aÈ™ fi reuÈ™it să îmi găsesc o slujbă potrivită, poate doar puÈ›in, un timp scurt, era bine că mă puteam baza, măcar pentru puÈ›in timp, de ajutorul tatei. DeÈ™i eram o femeie în toată firea. Poate È™i aceasta era adevărat, că nu puteam să trăiesc pe spinarea tatei... ÃŽmi dădeam bine seama, ajutorul nu s-ar fi putut întinde prea mult, pe spinarea tatei. Până la urmă, chiar dacă era să rămân concediată È™i fără catedră, nu am fi murit de foame. Asta nu era rău, aveam să ne descurcăm cumva... Și, într-un final, o să fie bine, o să am È™i eu un loc bun în profesorat, aÈ™a cum avusesem È™i până acum. Dar trebuia să îi iau tatei povara de pe spinare, È™i aceasta cât de repede. Realitatea era aceasta, fusesem, mult, apreciată ca profesoară. AÈ™ fi meritat, poate, foarte mult. Poate chiar unul încă È™i mai bun, un post bun. Ca profesor titular, cu propria-i catedră. Doar că, acela era ghinionul. Cineva, cu oarecare cunoÈ™tinÈ›e È™i cu relaÈ›ii, îmi luase, pesemne, slujba, iar mie mi se propusese un loc de profesoară suplinitoare într-un domeniu pe care, însă, nu îl prea iubeam È™i nu îl stăpâneam deloc, un domeniu pur È™tiinÈ›ific, adică FIZICA! Un domeniu de fapt nedestinat multora, pe care, fără un dram de gândire abstractă È™i logică, nu cred că cineva l-ar fi putut stăpâni, oricum, sau prea lesne. Nu ar fi reuÈ™it, altfel, în domeniul atât de restrictiv È™i greoi, iar eu, de fapt, cum să spun, doar ar fi trebuit să predau, cum trebuie, această materie, pesemne... Ca să rezum din acea realitate care m-ar fi privit, îndeosebi, pe mine, eram cu totul descumpănită. ... Nu l-am mai văzut, în sat, cam demult, pe frumosul Emilian. Am auzit, de la niÈ™te vecini, care aveau, si ei, oi, am înÈ›eles, de la ei, că ar fi È›inut mai bine de treizeci de capete, de la Păducele, È™i că Emilian Păun avea să plece la stână, unde ar fi fost păcurar, adică Oier, CiobănaÈ™. Nu mă pricepeam eu, foarte bine, la oi, dar È™tiam că oile pleacă, la stână, în primăvară. Or, de acum, È™i până în toamnă, mai era vreme, era de-abia mijlocul de iulie. Deci, aveam să îl mai întâlnesc pe Emilian, bănuiam eu, până în primăvară, când va apuca, în creierii Apusenilor, cu oile. Mai era ceva timp, până atunci. ... Și nu mă înÈ™elasem... Cum, într-un sat mic, È™i pe o uliță cu doar câteva zeci de familii, să nu se întâmple, de fapt, ceea ce mă aÈ™teptam? Și ceea ce È™tiau, de fapt, sătencele? Că el mai trecea, adesea, prin sat? ÃŽmi încetasem, de fapt, orele de Franceză, iar, acum, mă gândeam, oarecum, la ce avea să se mai întâmple, în continuare, cu mine. Pe Denisia Păun nu o cunoscusem, încă, aveam, însă, mai târziu, poate, să mai aflu, mai în amănunÈ›ime, de ea. Când se va înscrie, poate, la È™coala cea nouă, când îi voi preda eu, ah, da, urma să intre de acum în Clasa a Noua, sau mai târziu, dacă deja nu s-a înscris, È™i dacă nu am întâlnit-o, deja, cumva, pe la È™coală. De fapt, o cunoscusem, deja, tangenÈ›ial, dar nu am È™tiut atunci că era tocmai sora lui Emilian Păun, că am fi fost, de fapt, pe la aceeaÈ™i È™coală, dar Denisia nu era tocmai la orele mele. Cel puÈ›in, nu încă. Iar, de la toamnă, Denisia Păun avea să fie în Clasa a Noua, aÈ™adar, la Liceu, în Liceul Comunal. Nu ar mai fi fost, bineînÈ›eles, o elevă de Gimnaziu, având ocazia să o pot cunoaÈ™te, È™i pe ea, în vreuna din Clase! Auzisem că, față de noii vecini din sat, fata se simÈ›ea, cum să spun, ruÈ™inată. De fapt, cine să fi fost fata, era doar o fătuță de paisprezece ani, pe care părinÈ›ii Oieri o lăsaseră pe lângă cei doi fraÈ›i! Și la o Școală nouă! ... — Dar nu la primăvară, duceÈ›i, lele Nană, oile, la Ciobani, ca să rămâie în munte È™i-n stână? — Ba da! Cum nu! ...Dar Emilian este nou, printre păstori, È™i trebuie să vadă, È™i el, È™i să deprindă rânduielile, de la Stâna cea nouă, până atunci, până la primăvară, când se urcă Oierii. Că, doar, e Păcurar nou! Trebuie să cunoască rânduiala È™i cum merge! E totul prea nou pentru el, că e venit din alt sat È™i loc! — Ah, da! Acum înÈ›eleg! — Da` aveÈ›i, domniÈ™oară profesoară, ceva, cu Emilian, noul târlaÈ™ de la oi? Ce tot întrebaÈ›i? — Că, doară, e vecin nou, È™i nu È™tiu mai nimic despre el, doar că e păstor È™i că are o soră mai mică, în ordinea de la È™coala din sat! Pe Denisia, o fată de paisprezece ani. Că eu, altfel, ce să spun? — Da! E tânără È™i frumuÈ™ică, Denisia... Adică sora cea mică a lui Emilian Păun! Mai târziu, o să se mărite într-o casă bună, eu aÈ™a zic... Că e frumuÈ™ică! Dumneavoastră nu vă măritaÈ›i, domniÈ™oară Mioara? — Da, într-o casă nobilă, lele Nană, È™i eu, tot aÈ™a zic! Că È™i-o găsi un băiat pe măsura frumuseÈ›ii ei! Că mi-a spus Emilian Păun, că e frumoasă! — Dumneavoastră nu v-aÈ›i găsit, MioriÈ›o? — ÃŽncă nu. Nici nu prea mi-am căutat, până acum. Sunt foarte tânără È™i nu mai este ca în trecut... Acum, fetele nu se prea grăbesc! — Asta aÈ™a este, domniÈ™oară Mioara! Nimic nu mai este ca în trecut, poate doar tradiÈ›ia, care nu se stinge niciodată! — Asta aÈ™a este, lele Nănuță, tradiÈ›iile nu se sting! — Să te măriÈ›i, fătuÈ›a mea, eu aÈ™a te sfătuiesc. Că, dacă rămâi... È™i nu îți găseÈ™ti un bărbat bun... mare păcat de la Dumnezău! — O să mă mărit, È™i eu, într-o zi, lele Nănuță! — No` aÈ™a! Da, MioriÈ›a... No` să te măriÈ›i! Cum zic io! — Am reÈ›inut, lele Nană! Că bine spuneÈ›i, cu privire la mine! — Dacă amâni, nu îți mai găseÈ™ti. Ficiorii frumoÈ™i È™i tineri se însoară repede. Nu ai încă treizeci de ani, Mioara, nu? — Douăzeci È™i È™ase, lele Nănuță! — Tinără! — Sunt încă tânără, da! Sunt o tinerică! Lele NănuÈ›a era un personaj deosebit, într-adevăr. Și, de ea, mă leagă un fel de prietenie molcomă, bună, împărÈ›ită între a coace plăcinte È™i a pune pe ele brânză sărată È™i foarte grasă, sau cu frunze de lobodă roÈ™ietică, sos cu ceapă, sau poate usturoi È™i mărar, adică, de tot felul, mai mult pentru a rămâne împreună ea, ca lângă un fel de mămucă, în casa cea veche, aproape dărăpănată, de veche, dar căpătată din părinÈ›i care acum nu mai sunt, cu pereÈ›i de culoare violacee, care se mai teÈ™iseră È™i niÈ›el, zgâriaÈ›i, de fapt, din cauza timpului. Vopseaua de pe pereÈ›i se mai dusese, iar eu, a tot întreba, a tot o descoase, pe lele Nană, măcar pe ocolite, È™i doar între idei bine închegate, cu privire la Păstorul acela nou, care s-ar ocupa, din primăvară, È™i de turma ei de oi, de peste treizeci de capete, aparÈ›inând acelor vecini, care trebuia dusă în munte. Unde să se fi dus, de fapt, Emil, în ce stână? Unde ar fi dus È™i oile lor, în care parte a țării? Era departe? Țăranii, mereu, È™tiu totul, cu privirea la animalele care le ies din bătătură, ca să fie mânate spre cine È™tie ce locuri străine, cu pășuni mănoase È™i cu ierburi de fâneÈ›e numai bune ca animalele să dea un lapte bun È™i să fie sănătoase. Chiar dacă sunt femei, femeile È™tiu, È™i ele, totul despre animale, dar de pe un loc secund. O țărancă neaoșă a satului Păducele, care nu ar fi obosit niciodată, chiar dacă bărbatul ei, Ioan Dobre, le È™tia pe toate, cum să nu cunoască, È™i ea, È™i cum să nu È›ină gospodăria, cu spatele ei lat, de femeie foarte neaoșă? De fapt, Emilian Păun (aflasem) are să meargă sub un Cioban, unul Rizeanu, de prin munÈ›ii învecinaÈ›i, Cindrelul, de pe lângă Sibiu, pesemne... S-a făcut de acum toamnă, că e Septembrie, iar eu acceptasem, deja, să fiu suplinitoare la lecÈ›iile lor de Fizică. Mai sus, pe dealuri, strugurii au început, de fapt, să se coacă, de fapt numai să se îngălbenească. Putem vorbi, desigur, despre ciclul cel mai firesc al anului, sau despre anul agrar, de împlinirea lui rodnică, tare, de culegerea cea bună a roadelor muncii. Doar aÈ™a anul agricol È™i anul de fapt al țăranului avea să se împlinească, cu rod, iar apoi, către iarnă, se va sfârÈ™i, È™i acel ciclu, ca acela de anul trecut. AÈ™a cum se petrece, prin sate. Prin toate satele. Ciclul ajunge la capăt. Peste numai o săptămână sau două, ar fi început, de fapt, culesul strugurilor, că se îndulciseră È™i se făcură deja galbeni È™i s-ar fi resimÈ›it nevoia mai mare de forță de muncă, adică de culegători. Ba È™i în grădini, dăduse strugurele să se mai coacă. Boaba mare È™i niÈ›el prea acră, pentru vremea ei, dar cărnoasă, amplă bine, rodnică, aÈ™tepta numai să se mai îngălbenească È™i să prindă suficientă dulceață. Mai târziu, în grădini, sau în livezi, para va fi foarte coaptă, dar È™i merele mari de toamnă, sau nucile, se vor mai întări, de s-or putea culege, sau afinele, vor fi negre È™i mai moi, dar încă mai galbenă decât orice măr din livadă, va fi, desigur, gutuia. Care va da semn de toamnă, va arăta `cătră ea. Vor da gutuile, de te vor lăsa cu gura suptă, la fel È™i merele de pădure, se vor înroÈ™i apoi le se vor îngălbeni frunzele, ca să fie tot tabloul de culoare complet, iar pe la urmă iarba se va usca. Pământul va fi cunoscut tot pârjolul, îndepărtarea mult firească a soarelui, care s-a retras mult. Se va mai răci, de acum, se va intra È™i mai mult către toamnă, iar pe ogoare nu va mai fi mult de cules. ÃŽnsă, de pildă, vremea nevoie de lemne nu se va opri niciodată, la pădure, va fi, desigur, încă multă treabă de făcut, până la iarnă; când vor da primi fulgi de zăpadă È™i când, până È™i la pădure, se va lăsa frigul, de va trebui să fugi È™i va trebui să rămâi pe lângă sobe, cu ceaÈ™ca de lapte de vacă în mână È™i cu pâinea proaspătă. Vor fi mere È™i pere pe jos, vei frige carnea porcului È™i îți vei tăia găinile, pentru că ele peste iarnă nu se dedau prea bine la ou. Peste numai câteva luni, de acum, se va sărbători, din nou, în casele încălzite, Crăciunul, iar peste case va fulgui. Totul va fi frumos, căci uliÈ›a va fi plină din troienele albe, o veste foarte bună, pentru că ai copii È™i ei se vor bucura, de îți vor face oameni, prin căși, È™i în zăpezi nu se vor încâlci, însă, caii, sau vacile, pentru că animalele stau, pesete iarnă, în ogrăzile È™i în celelalte adăposturi, în grajduri, desigur, pe tot timpul iernii. Și cum să nu iubească săteanul ciclul său sătesc È™i agrar, dacă el decurge atât de frumos È™i atât de cuprins în datini, până la Crăciun. Apoi, ce să faci... Că vine odihna. Până când, după măreaÈ›a zăpadă, urmează, desigur, buna primăvară, care înnoieÈ™te absolut tot, conferind lumii satului un strai nou È™i bun, iar firul iarăși o ia aproape la goană, de dă să crească, o dată cu grâul, pus, deja, din toamnă, acolo, în arătură, care È™i el se grăbeÈ™te. Ce să fie mai frumos, poate, decât firul de grâu, care dă să încolÈ›ească, acolo, în arătură... Și o mână de plăieÈ™i, care plâng de fericire È™i pupă țărâna, de la intră pământul în gură, dacă grâul e de acum mare È™i dă să se înalÈ›e, acolo, în arătură - în luna lui mai. Și vor fi flori, È™i vor fi dalii, dar È™i grâul. Vor fi blesteme de apă, ca să irige. Cum să nu iubeÈ™ti, poate, È™i acest ritual È™i această ciclicitate binecuvântată, întotdeauna, de Dumnezeul cel vechi al daliilor È™i al pământului? A fi sătean este, pesemne, o binecuvântare aproape neînÈ›eleasă, dar mare, dacă ogoarele, de amu, se sfinÈ›iseră. Mult bine, È™i în satul Păducele, de la poale de deal. Că, doar, de ce nu ar fi fost, binele? La primăvară, vor începe, din nou, muncile, iar numai vara le va împlini. ÃŽn ogor, în câmpia plină de ierburi, la secerat, pe la păsări, pe la tot felul de animale. Vei da cu mâna peste spicele de grâu, să vezi dacă au crescut bine. Vei săruta pământul, să vezi dacă e bun la gust. Apoi, va veni din nou toamna, È™i o vei lua din nou de la capăt, semănat, cules, apoi iară odihnă. Pentru că ai săvârÈ™it culegerea roadelor cu bine. Și pentru că ai împlinit anul țăranului, aÈ™a după cum ai învățat de la tactă-tău. Odată cu venirea toamnei, de fapt, odată cu intrarea mai puternică în anotimpul acela, treburile bărbaÈ›ilor s-au mai isprăvit, niÈ›el, lucrul cu braÈ›ul a mai încetat. Acum să se fi cules ultimele roade, din grădini, vor fi struguri, alÈ›ii însă abia începeau semănăturile de toamnă. Emilian însă era păstor, iar Iacob Păun tăia lemne. Ei nu lucrau prea mult tarlalele în câmpii, decât pentru animalele pe care le aveau în bătătură, dar mai lăsau câteodată pe alÈ›ii. ÃŽn rest, ar fi arendat pământul, È™i ar fi căpătat bani, din arendă. DeÈ™i cam avea să se ocupe Iacob, de gospodărie, ar fi trebuit să rămână în Păducele, cum Emilian Păun ar fi urcat, la primăvară, ca să se ocupe cu oile. Lucrul lor de toamnă se cam isprăvise, al largo, acum că Iacob a coborât de la pădure, iar Emilian nu se prinsese încă în slujbă, la munte, în afara treburilor domestice, care, încă, mai erau; de pildă, de la îngrijitul animalelor È™i până la alte treburi mai complicate care necesitau, poate, o mână de bărbat, lemnele din bătătură, orice cărăuÈ™ie. Dar nu mai era atât de greu, pe acasă, față de cum va fi în arvună È™i în slujba străinului... Pentru că, la sat, banii se fac greu, iar ca să îți faci o situaÈ›ie foarte bună, trebuie să munceÈ™ti toată viaÈ›a, pe la străini... Dar È™i în ograda ta... De fapt, Iacob a început gospodăria de la Păducele, cu ajutorul bătrânilor lui părinÈ›i, acum cinci ani de zile, care l-au mai sprijinit. De acum, avea să se facă încă È™i mai rece, È™i toamna avea să se mai înteÈ›ească, niÈ›el, oile fuseseră, de fapt, coborâte, de la stâne, proprietarilor de drept, de câteva săptămâni bune, încă dinspre sfârÈ™itul lui August. S-a gândit să urce la stână, Emilian, să îl cunoască Ciobanii, acum că, era deja septembrie, sus era liniÈ™te, iar fraÈ›ii nu mai aveau mult de lucru, se puteau întâlni. De fapt, ar fi trebuit să plece, Emilian, ca să intre în rânduială, anume, ca să se înscrie, È™i el, ca Păstor. ÃŽn fond, treburile din gospodăria lui Păun, din Păducele, se cam isprăviseră, carele cu lemne fuseseră de mult deÈ™ertate, lemnele erau stivuite, toate, în È™opru, ei, pesemne, aÈ™teptau de acum iarna, straturile rămăseseră despovărate, ba trebuia încă săpat, roadele erau deja culese, restul, mai ales acela după munca de la primăvară, ar fi căzut în sarcina lui Iacob Păun È™i a Denisiei. De la stână, oile erau încredinÈ›ate, toate, încă de atunci, când vara era deja pe sfârÈ™ite, la aparÈ›inători (coborându-se oile, de fapt, de la sâmbraÈ™i, care primiseră plățile). Parcă totul era rânduit. Păun trebuia să cunoască, în sfârÈ™it, ciobanii. Iar Denisia... a luat, totuÈ™i, cu brio examenele de trecere înspre Clasa a Noua. Ba chiar cu o notă foarte mare! ÃŽn altă ordine a explicării celei mai bune a sensurilor, Emilian Păun ar fi fost musai să urce la Stână, să cunoască, mai dinainte, pe ceilalÈ›i păstori, de la Stână, unde s-ar fi pus, de la primăvară, la Simbrie. Și unde ar fi primit turme, ca să le mâne, unde s-ar fi aflat mai multă iarbă. Ar fi primit, pentru munca lui spornică, oi. Că se anunÈ›ase, de fapt. Iar Rizeanu, ciobanul, l-a primit. Munca efectivă, pentru el, cu oile, avea să înceapă, pentru Emilian Păun, abia spre primăvară, adică prin Martie, Aprilie, când se vor aduna toate oile, din nou, urcându-se Ciobanii dinspre bătăturile țărăneÈ™ti, către munte, când vor veni animalele rânduite Ciobanilor È™i când se vor urca în MunÈ›ii Apuseni, unde se aflau stânele. De fapt, lucrul lui Emilian avea să fie în Cindrel. De-abia atunci, va începe ciobănitul È™i muncile tipice ciobănitului. PărinÈ›ii Ciobani ai celor trei fraÈ›i, Emilian Păun, mezina Denisia È™i Iacob, fratele cel mai mare, rămăseseră undeva dintr-un alt sat, adică în MiceÈ™ti, un sat foarte aproape de Alba Iulia, dintr-o gospodărie cam veche, pe care nu avuseseră (dacă, acum, împliniseră o anumită vârstă, È™i dacă Păstorul cel bătrân era mai bolnăvicios) tăria È™i determinarea să o mai părăsească, pentru un altfel de trai, pe lângă oi, sau pe lângă cei trei copii, acum cu aripi prea mari, pentru Ciobanii lor părinÈ›i. Emilian Păun nu mi-a mai pomenit niciodată de Denisia, să o ajut, la lecÈ›iile de Limbă Franceză. Dar Denisia s-a descurcat, din câte am aflat eu, după aceea, È™i fără ajutorul meu. Lucrul la tăiatul lemnelor se cam sfârÈ™ise, ziua era tot mai scurtă È™i încă mai rece, Iacob primise arvuna, din Aprilie È™i până către Septembrie, pentru tăiatul lemnelor, acum ar fi plecat ultimele încărcături cu lemne, din ce muncise Iacob, însă în sat, pentru că făcuse câte ceva. Fusese un an bogat, acum se adunau ultimele roade, din grădini È™i livezile care fuseseră foarte încărcate cu poame. Țăranii se mai liniÈ™tiseră. Ultimele holde erau, deja, eliberate, încă de la sfârÈ™itul lui August. Acum, se începeau, de fapt, semănăturile de toamnă. Pentru cei care le aveau de făcut. Muncile lui Emilian, însă, intraseră într-o mică pauză, dar tot ce mai avea ceva de făcut, Emilian Păun, era să nu zăbovească să nu pregătească sobele È™i cămara È™i să se pregătească pentru iarna care ar fi fost pe drum È™i, în fine, pentru anul următor, când va părăsi Păducele, ca să meargă în Cindrel, să se bage cu simbrie. Pentru că de restul se ocupa, acum, Iacob. De casă, de totul. Care scăpase, cum zisesem, de lucrul de pe la lemne. — DomniÈ™oară Mioara!, am tresărit..., era Emilian Păun. Era din nou, pe la fântână, pesemne să aducă niÈ™te apă soră-sei de doar paisprezece ani. Aveam să îl mai văd È™i să mă întâlnesc, din nou, cu acel om, în zilele care aveau să urmeze. Nu bănuiam, aceasta, atunci... că avea să plece la Primăvară, după ce îl văzusem, prin sat, de câteva ori. Nu îl prea vedeam pe Emilian plecat. L-ar fi lăsat, pe Iacob, acasă, lângă Denisia, după vorba lui, căci muncile lui Iacob se isprăviseră È™i acelea, odată cu răcirea mai evidenÈ›iată È™i tot mai clară a timpului, pentru că, în pădure, (Iacob era, de fapt, pădurar, dar tăia È™i lemne.) nu ai ce face toamna târziu, pentru că pădurea, braniÈ™tea sau codrul sunt pline de animale sălbatice flămânde, iar pe afară se întunecă prea repede. De toamna, nimeni nu mai taie lemnul, ci stă în bătătură sau prin colibele de la mijlocul dealurilor, nimeni nu mai zăboveÈ™te în Cabanele de mai sus, unde ursul poate fi periculos, chiar dacă calcă mai apăsat, unde, odată cu venirea serii, se mai aud urlete de lupi flămânzi. Sau linxul, dă să urle odată cu intrarea vulpilor pe la bârloguri, dacă se lasă cumva frigul. Sunt lucruri de la care nu te poÈ›i abate È™i nu le poÈ›i amâna sau refuza, să le faci, decât dacă vrei să îți chinui animalele È™i să auzi de vorbele de ocară ale satului sau de blama oamenilor. AÈ™a este viaÈ›a țăranului, el trebuie să muncească, dacă caută să aibă de toate, avuÈ›ie, liniÈ™te, bunăstare, un trai îndestulat, dar È™i respectul celorlalÈ›i. Iar dacă munceÈ™te, le are. Dacă omul munceÈ™te, le are pe toate. Le câștigă pe toate. Are în bătătură toate animalele lui. Iar dacă nu poate munci, atunci să le dea cui poate, nu să le È›ină flămânde... Cei trei fraÈ›i se îngrijeau, acum, de o gospodărie mare, care tot crescuse, de când se mutaseră în Păducele, mai întâi Iacob. Se mai rotunjise, de fapt, rostuirea ogrăzii, se mai întremase, niÈ›el, odată cu trecerea celor cinci ani, de când se mutase, Iacob, aici. ÃŽncă de când Emilian avea cincisprezece ani, È™i mai stătea în MiceÈ™ti, iar Iacob douăzeci È™i unu. Fusese, de fapt, totul foarte rodnic, de când s-a mutat Iacob. Ca să înveÈ›e cum să sporească merindele, dar È™i mintea. De fapt, acum cinci ani, în Păducele sosise doar Iacob, care era pădurar. Iar Iacob, stătuse, pe la pădure, mult. Făcuse bani. Pe parcursul acelor ani, începuse, sărmanul de Iacob, să achiziÈ›ioneze cele necesare unui trai bun. Și să îndestuleze ograda, ajutat È™i de părinÈ›i. Apoi, după patru ani È™i ceva, adică nu demult, sosise, ca să rămână, È™i fratele lui mai mic, Emilian, păstorul, care, acum, se pregătea să urce la stâne, dar È™i mezina, Denisia, hotărâtă să nu mai stea o clipită fără cei doi fraÈ›i, ci să își continue studiile, la Școala Liceală din Păducele. Cum să își lase amândoi fraÈ›ii, È™i să rămână, la baÈ™tină, doar cu bătrânii ei părinÈ›i? Ce... să îmbătrânească È™i ea, pe lângă Ciobani? Și să rămână, Doamne fereÈ™te, o fată mare, în casă? De fapt, după ce a venit È™i Emilian cu Denisia Păun, în Păducele, bătrânii Ciobani s-au întors, înapoi, în MiceÈ™ti, de data aceasta, rămaÈ™i fără niciun copil de-al lor pe lângă ei... Că de fapt, aÈ™a sunt copiii. ÃŽÈ™i deschid, fiecare, aripile. Zboară, cu ele, cât de larg pot, dar zboară! Iar Emilian Păun È™i cu Iacob aÈ™teptaseră, desigur, un destin mai bun È™i mai îndestulat, pe care aveau, poate să îl găsească, alături de surioara lor, care nu rămăsese nici ea, pe lângă părinÈ›i. Ar fi ales de fapt să rămână cu ceilalÈ›i, alăturea de ei, È™i să facă È™coală, să își isprăvească cursurile, până la capătul celor doisprezece clase È™i să se facă Medic Veterinar. Sperau, tustrei fraÈ›ii, într-un trai mai bun È™i poate mai onest, după mâna cea harnică, pe muncile lor, È™i să își facă, poate, un rost în bani È™i să se căsătorească toÈ›i, într-o zi. Cum să fi rămas, poate, Denisia, fără niciunul din fraÈ›i, în MiceÈ™tiul acela ponosit È™i în care nu se întâmpla, niciodată, mai nimic, în afara faptului că merele creÈ™teau liniÈ™tite pe pom, că de fapt grădinile È™i holda necesitau, ca pe oriunde, zilieri È™i femei de lucru? Trebuia, însă, un lucru, pe care îl È™i făcuse. Se mutase, cu È™coala, de la Alba Iulia, în Păducele. Nu È™tia dacă aceasta avea să îi afecteze, prea mult, viitorul. Trebuia, doar, să își continue studiile, voia să devină medic, poate un doctor de animale. ÃŽncă nu se gândise, totuÈ™i, prea mult, la specializare, are să vadă ea ce ar fi ales, oricum, ar fi avut viitorul asigurat, fără grija zilei de mâine, dacă ar fi ales, poate, această profesie. Oare să devină medic veterinar? Nici ea nu ar fi È™tiut ce să spună... Cum mulÈ›i alegeau Medicina, ca să se îndestuleze, sau măcar încercau. Mai ales dacă erau toleraÈ›i (cu privire la È™coală) de către părinÈ›i. Iar pe Denisia cum să nu o iubeÈ™ti, dacă ea vrea să devină medic veterinar... Cum să nu o înÈ›elegi... Foarte grea meserie, dar aducătoare de liniÈ™te È™i de suficientă bunăstare materială. Dar a continuat să înveÈ›e. AÈ™a ar fi procedat oricare copil mai inteligent, s-ar fi pregătit, încă de pe acum, ca să nu rămână, poate, în sărăcie, ci în îndestulare. Mai avea doar puÈ›in, apoi a trecut în Clasa a Noua, fiind isprăvită vacanÈ›a prea lungă. Și-ar fi cunoscut, în cele din urmă, noii colegi, le va zâmbi la fel de timidă È™i de liniÈ™tită. Le va cere să o iubească. Mult. AÈ™a cum o îndrăgea Emilian, ba mai mult. De fapt, spre sfârÈ™it de vară, își dăduse cu brio toate examenele È™i le-a luat. A luat, de fapt, o notă foarte mare. De acum, tot înainte. Să È›intim dragostea. Pe Mioara Ștefan, avea să o cunoască mult mai târziu, deÈ™i poate s-au mai intersectat, dar foarte puÈ›in, pe la Școala Gimnazială... Odată intrată în a Noua, Denisia, era, de acum, o adevărată domniÈ™oară! *** ÃŽntreg timpul era afundat într-un cojoc din blană de oaie în care, parcă, ar fi încăput un întreg cer cu stele. ÃŽncepuse, de fapt, rânduirea, pe lângă ceilalÈ›i ciobani. ÃŽncepuse de fapt păstoritul... Chiar È™i eu aveam cerul meu cu stele, Mamă HoraÈ›ia... Și o să le păzesc, pe toate, bine! Cum, din câte am aflat, se numea Miron, È™i era din Cindrel, anume de la Stâna lui Rizeanu. Peste îmbrăcăminÈ›i, de i se vedea tot spatele lat, ieÈ™ind în profil, își trăsese un cojoc mare de oaie, care îl făcea să pară È™i mai masiv, la trup, pe lângă cei trei câini lățoÈ™i. Care se tot gudurau pe lângă el, de zici că ar fi fost supuÈ™i doar Ciobanului aceluia... Pe coastă, l-a întâlnit de fapt pe Ciobanul acela, Mirean Miron, de la Stâna lui Rizeanu, bogatul Cioban din Cindrel È™i de lângă Valea Frumoasei. Venise, Ciobanul Miron, însoÈ›it de cei trei câini, care pesemne erau de la stână, în plus de aceasta, avea, după el, amu, nu mai puÈ›in de o sută de oi. Nu È™i turma întreagă, care pesemne era mult mai mare, care era, de altfel, mult îngrijită, pe sus, pe la Stână, acum că se lăsase vremea mare rece, iar animalele trebuiau hrănite È™i È›inute la grajduri. Era, de fapt, Miron. Ciobanul era înalt, cam la patruzeci È™i cinci de ani, spătos È™i foarte voinic. Se vedea că toată viaÈ›a È™i-a pus-o pe braÈ›ul lui, È™i ca să muncească, pe la stâne, cu braÈ›ele. — Te numeÈ™ti? Emilian Păun? — Da! — Și vrei si lucrezi pe la noi? La Stâna lui Văsălie Rizeanu, de lângă Valea Frumoasei? — Vreau mult! ÃŽmi doresc aceasta foarte mult, că È™i eu sunt voinic, domnule! — Văsălie Rizeanu, cel care stăpâneÈ™te, de fapt, stâna din munte, nu a venit, È™i el, acuma. Ca să te ia în simbrie. Că, de fapt, cel mai voinic îs eu, pe mine mă lasă, câteodată, cu toate, ca să am grijă. Și să rânduiesc. Că ale lui sunt, de fapt, toate, câteodată, într-o vară mai bună, păstorim chiar È™i cinci sute de oi, iar Vasile Rizeanu este, de fapt, fratele meu de lucru È™i prietenul meu cel mai bun! — Dar È™i eu sunt voinic, mă numesc Emilian Păun, sunt de fapt fecior de Cioban! — Aha! — Vreau să lucrez cu voi, în Stână! — Văsălie nu a putut, că a rămas cu Bogdana Mihai, adică cu nevasta lui. Ca să aibă grijă de ea, că e frumoasă. Dar te iau eu, cu rânduiala, astăzi. ÃŽÈ›i dăm patruzeci È™i cinci de oi pe an, dacă vrei să lucrezi pe la noi! — Cincizeci, vreau! Adică cincizeci de oi, pe an! — Patruzeci È™i cinci, È›i-om da, după cum È›i-am spus. Iar dacă eÈ™ti atât de brav È™i de fecior bun È™i harnic, aÈ™a după cum te lauzi, atunci mărim, È™i pentru dumneata, flăcăule, simbria! Dacă vrei, bine, rânduiala aceasta, dacă nu, facem după cum vrei tu, È™i pierzi toate oile! — Intru, meÈ™tere, la stâna dumneavoastră, pentru cele patruzeci È™i cinci de oi, pe an! Dar e puÈ›in! — E numai bine aÈ™a, flăcăule, după cum È›i-am explicat! Că eÈ™ti la început! — Atunci ne-am înÈ›eles, Cioban Miron, intru, la voi, pe patruzeci È™i cinci de oi. Plus casă È™i masă! Și ce mai trebuie, pe lângă... — Aceea, flăcăule, e de la sine înÈ›eles. Dar o să trebuiască, flăcăiaÈ™, câteodată să mai dormi È™i prin barăci È™i sub cerul liber, că, doar, aÈ™a e Ciobanul! Se duce după oile lui! Ai mai păstorit, sau nu, până acum? Că văd că nu prea È™tii... — Doar oile tatei! M-am mai jucat, pe lângă oi, încă de mic! Pentru că È™i tata a fost, È™i el, Cioban! — Gata. Atunci, am stabilit. E totul, în rânduială, aÈ™a după cum am vorbit. Vii, CiobănaÈ™ chipeÈ™, de la primăvară! Te aÈ™teptăm sus, la stână! Vezi, să nu cumva să ajungi în altă parte! Că nu apuci să o cunoÈ™ti pe Bogdana Mihai, să vezi cât de frumoasă e... Ce frumoasă poate fi, de fapt, soÈ›ia lui Văsălie! Și cât de cuminte! (...) — EÈ™ti bine, Emiliene? — Eu? — De ce eÈ™ti posomorât, Emilian?* Ce ai pățit? Ai pățit ceva, ce s-a întâmplat cu tine, fratele meu cel mai prostuÈ› È™i cel mai bun? — Sunt doar puÈ›in obosit! Mă gândeam la Esmina... — La fata aceea? — Da. Mă gândeam, Denisia, la Esmina... — Stai liniÈ™tit, că nu È›i-a luat-o, Emiliene, nimeni!, a intervenit Iacob Păun. Nimeni nu are destulă avere ca să îl mulÈ›umească pe tatăl ei prea habotnic, dacă îi vorba să o dea de acasă! — Eu doar as fi vrut, Iacobe, să îi vorbesc... Doar atât am sperat. Să îi vorbesc. — Emiliene... Nu te mai întrista! (era Denisia Păun, afectuoasă.) — Chiar, ce ai, Emilian? Ce nu È›i-a priit? Ori È›i-e frică, te sperii ca o fustă? Să te duci după Esmina?, a dublat, apoi, vecinul Mihail, țăranul, care È™tia, È™i el, toată tărășenia, despre dragostea cea nemărturisită a feciorului. Emilian nu l-a băgat în seamă prea mult, pe acelea. Ci, ba mai mult, nu înÈ›elesese ce i s-ar fi zis, de fapt. — Nu, Iacob, de fapt nu mi-e frică., l-a asigurat Emilian, întorcându-se, cu tot trupul, către Iacob. De ce să îmi fie teamă, că doar, eu merg în locul unde voi munci 10-15 ani! Dar, între cei trei, a intervenit, din nou, È™i Denisia, care nu ar mai fi È™tiut de fapt ce să îi mai spună, de îngrijorare. — Ce ai pățit, nu mă speria Emilian, È™tii că eu sunt surioara ta bună, È™i, dacă tu vrei, urc, cu tine, pe culme, până la păstori... Mie nu mi-e frică de niciun lup, Emiliene! era, desigur, Denisia Păun, care nu s-ar fi lăsat mai prejos, cu vorbele È™i cu dragostea ei de surioară. — Nu, Denisia. — Nu? — Nu am nimic, È™i nu mă mai speria È™i tu cu statul printre străini, È™i cu lupii. Că eu sunt un bărbat È™i numai muncesc. Că nu te car, ca pe o dulce povară, È™i ca tontul, ca ăl mai nesăbuit, È›inându-se, de prost È™i de laÈ™, cu o fată, după el. Doar că... Parcă simt că nu e prea bine să purced, acum, la drum. AÈ™a cum spune Iacob, că ar trebui să o fac. Denisia Păun, simt că nu o să fie tocmai bine... — Astea sunt prostii, fratele meu. Ascultă-l pe Iacob! Că Iacob a stat numai în păduri, în ultimii cinci ani... Prostiile sunt prostii, Emiliane, È™i superstiÈ›iile, doar niÈ™te prostii... completă Denisia. Ce, Doamne fereÈ™te, îți imaginezi, poate, că intri peste o casă cu lupari? Alea sunt prostii! Că, da, sunt oi, dar nu ai tocmai tu ghinionul să dai peste niÈ™te lupari care atacă, pe acolo, oile oamenilor! — Lupari? — Strigoi! Știu de la Iacob. Că luparii sunt, de fapt, niÈ™te fiare! — Trebuie să te asigure Denisia, Emiliene? Că tu ai frici?, râse, de el, Iacob Păun. Nu ar fi avut nicio grijă pentru soarta lui Emilian Păun, pentru că ar fi È™tiut cât de voinic era frate-său, numai să îl apuce cu lucrul. Apoi, toate s-ar mai fi vindecat, în Emilian, frica È™i totul. Pentru că munca este muncă peste tot. De fapt, Iacob Păun îi iubea pe Denisia È™i pe Emilian, ca pe ochii din cap. Erau fraÈ›ii lui cei mai mici È™i întotdeauna a simÈ›it nevoia să îi protejeze, chiar dacă poate nu ar fi fost atâta nevoie. Nu că ar fi fost cazul, până atunci. Dar îi iubea întruna, pe amândoi. Se iubeau È™i se îndrăgeau, între ei. Aveau, tustrei, o vână sănătoasă È™i poate aprigă de bună, ca de oameni de-ai satului È™i de-ai muncilor, de la care nimeni nu se dădea înlături. — Atunci, sâmbătă... Rămâne pe atunci, fratele meu! O să plec sâmbătă... Nu È™tiu de ce am sentimentul ăsta cu privire la tot. Simt că mă prăbuÈ™esc. Nu sunt tocmai bine. Dar o să plec, atunci, sâmbătă! — Emile...! (Era Iacob.) — Vin È™i eu cu tine, Emiliene! Ia-mă, frățiorul meu! Nu mă lăsa, aici, cu Iacob, când È™tiu că eÈ™ti un pic supărat!(Era È™i Denisia Păun.) — Nu, Denisia! Cum să vii? De-abia ce am ajuns în Păducele, nu cunoÈ™ti, încă, culmile, nu cunoÈ™ti Apusenii, cum să mergi, de prostuță, după frate-tău? Doar, nu o să mă îngrijorez pentru tine, ca pentru o dulce povară! — De ce tot repeÈ›i aceasta, Emiliene? Că eu aÈ™ fi povara ta? — Pentru că te iubesc, Denisia, È™i pentru că sunt frățiorul tău, sunt cel mai mic dintre fraÈ›ii de parte bărbătească! Și cel mai sensibil! Dar nu mai insistaÈ›i, amândoi, pe frica mea de a o lua, singur, de la capăt, într-o stână din creierii munÈ›ilor! Că trebuie să mă descurc, aici, singur! Fără tine, Denisia, È™i fără Iacob! Numai de unul singur, È™i năuc! — Nu mai exagera, Emiliene!, l-a atenÈ›ionat Iacob, cu un ton de frate mai mare, foarte categoric. — Taci, Iacob, lasă-l pe Emilian să exagereze!, a zis însă Denisia. E prostuÈ›! a completat ea. Știindu-se foarte bine, de fapt, că îl iubea mai mult, pe Emilian, decât pe Iacob, fratele cel mai mare. — Cum să îl las, Denisia, nu vedeÈ›i, că iarăși vorbiÈ›i, între voi, prostii mari? (Era Iacob Păun.) — Tu nu ne înÈ›elegi, pe noi doi, Iacobe!, È™opti Denisia Păun. — Eu? Eu sunt cel mai lucid, È™i cu capul pe umeri, dintre toÈ›i! Soră Denisia! Și atunci, Emiliene, îți învingi instinctul de fustă temătoare, ori ba?, È™i, puÈ›in, Iacob Păun păru agasat. Era doar o meteahnă. Acum era supărat, niÈ›el, pe copilăreala parcă prea exagerată dintre cei doi fraÈ›i mai mici, fraÈ›i care întotdeauna se înÈ›eleseseră într-un fel, pe care el, Iacob Păun, nu îl pricepea. De fapt, câteodată prea că ei doi, Emilian È™i Denisia l-ar fi exclus, cumva, pe el, pe Iacob, din ritualurile lor afective... — Cum nu, Iacobe... Cum să nu mă duc... Ai tu grijă de Denisia, de sora. Că eu acuma, în câteva zile, plec! — Nu mai fi posomorât, Emiliene, că nu È›i s-a înecat, încă, nicio corabie... — Nu, Iacob. Nu s-a înecat! Cum să se înece? — Nu merge singur, Iacob!, a spus Denisia. Ne ia, Iacobe, È™i pe noi cu el, È™i îi vom È›ine de urât! — Denisia... Cât de prostuță eÈ™ti... Iacob Păun avea acum ochii umezi. â€Până când Emilian Păun avea, de fapt, să se mai obiÈ™nuiască! Atât ar mai fi durat, cât să se înveÈ›e Emil. Că Emilian era, de fapt, cel mai voinic dintre voinici!†Se emoÈ›iona atât de rar, Iacob... De fapt, își îndrăgea foarte mult fraÈ›ii, pe Emil È™i cu Denisia, fraÈ›ii erau, de fapt, căminul lui, È™i unicul, acum că părinÈ›ii, Ciobanii cei bătrâni, rămăseseră amândoi, doi bătrâni, în MiceÈ™ti... satul de fapt atât de anodin, atât de nesemnificativ È™i de liniÈ™tit, de undeva chiar din mijloc de È›ară, de pe lângă Alba Iulia. Poate totul avea să se mai urnească, încă, de acum încolo... — Sunt? Prostuță?, era temătoare, Denisia. — E prostuÈ›a mea, Iacobe! Să nu o mai superi, Iacobe, pe Denisia, È›i-am zis! — Mă iei, Emiliene? Zi-mi! Mă iei? — Lasă-mă în pace, Denisia! Că nu te iau, cu mine, în munte! Cum să te iau? Că tu, Denisia eÈ™ti câteodată atât de sperioasă, că ai sta numai prin bătătură! Tu eÈ™ti, de fapt, căprioara mea, Denisia! — Dar mă iubeÈ™ti, Emiliene? Sau numai pe Esmina din Găuleni??? — Denisia!!! Ce tot spui!!! (Și a luat-o, atunci, în braÈ›e, pe soră-sa È™i a tot învârtit-o.) — O iubeÈ™ti, mai mult, pe Esmina? — Pe Esmina, surioară! (ÃŽn zâmbea, însă, soră-sii. O iubea foarte mult pe Denisia.) — Cum È›i s-au părut Ciobanii, Emiliene? (Era Iacob Păun.) — Mirean Miron, ăla, era ca tătuca, cu cojocul acela din lână de oaie, pe el! Cred că e cel mai brav, de pe la Stână! Iar eu trebuie să îi fac, poate, față! (Din romanul â€Miei albi sau UliÈ›ele cele vechi ale ceruluiâ€, în curs de publicare)
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy