Continuau să pună semințe. Firicelele lor verzi ieșinde din iubire înainte de timp. Cu siluetele atârnânde peste margini de lume, cu ochii triști făcuți să se închine bucuriei, darului sfânt al vieții, lui Dumnezeu. Când cu bună știință își așterneau amnezia peste nesfârșitele nopți de nesomn de frică de iluzie de ieșire din ei. Verdele cutremura moartea degetelor când soarele imortaliza figurine de porțelan sculptate în vara aia ce va să vină va să vină... Cu spicele ei ample, cu obrajii mai ales cufundați în puful pâinii lor, cu câte o dâră de mac sălbatic, domesticit în suflet de om ca în propria-i lume. Ridicau germenii în lumină! Acolo departe în suflul cicorilor ce trasau hore cu zveltul zbor de o clipă al libelulelor..,. cu tricoul meu de timp ponosit deodată pătruns în aria neminată. Când totul doare doare doare... atât de frumos! Ca o articulație la facere, ca o Dragoste. Căci, știu, împotriva haosului îmi ține hang Dumnezeu și lucrurile toate fi-vor aranjate... fi-vor... Dar copiii se dădeau în leagăne. Uriașe, le atingeau parfumate creștetele de cer. Cu mânuțe de dincolo de vreme, de istorie, înfășurau funia groasă în tandem cu plasticul miraculos colorat în care fusese împachetată o ciocolată sau o inimă: Flori fete filme sau băieți melodii sau cântăreți? Alegeau invariabil: Florile! Miroseau dânșii a fagure și a cireșe... a îngeri miroseau. Cu marea lor lipsă de griji... cu eternitatea... O Mamăăăăăăăăă....! le așeza hăinuțe. Ca-ntr-o euharistie se împărtășea din taina duhului copilăriei, știa ea cumva: toate astea nimeni nimic n-avea cum a le învinge! Dar oamenii mari cădeau grei la pământ ca și cum firavele firicele ar fi căpătat deodată consistență de plumb... Ar fi putut fi Paradisul...! Din cer se lăsau, istovite, aripi. Un nor nevăzut le acosta firea, hectarele de iubire devastate... Se lăsau se lăsau... grele de tot aripi din plumb... Cascheta unui ofițer zburătăcită în împleticirea picioarelor pașnice... Să se fi apropiat ploaia? Și-atunci... cel mai la îndemână adăpost? ...ei se închinau! Bucuriei ăleia nevăzute neștiute... căreia doar frumoșii nebuni nu încetează să i se închine... Cu puful fagurelui lor copiii domoleau uriașii purtători înspre îngeri. Mătăhăloase, printre ierburi creșteau, de-a dreptul peste răsuflarea lor, trupuri nedezamorsate de bombe... Dar ei mângâiau semințe, ridicau germeni, când picii erau pe picior de egalitate cu Dumnezeu... Nici n-au auzit când au murit.