Leyla e artistă la Barcelona. Studioul ei e o stradă din cartierul Raval. Ea pictează, cântă și scrie poeme. Toate cu trupul ei. Culorile pânzelor sale amintesc de deșertul din care se trage după tată, cântecele ei sună a canțonete italiene din Roma de origine a mamei sale iar versurile îi vorbesc despre dragoste, doar despre dragoste, întotdeauna contra cost în cămăruța de la etaj unde apa curge aproape roșie și gândacii de bucătărie sunt trecuți la întreținere. Leyla se recomandă cetățean al lumii, pașaportul ei a fost eliberat de un tomberon dar niciodată ridicat. Admiratorii ei sunt universali, actele lor sunt hârtii albastre de douăzeci de euro cu termenul de valabilitate limitat la zece minute. Când ea pictează, ei îi mângâie luna plină, când cântă, îi venerează gura iar când spune poeme atelierul ei cu apă roșie se umple de plăcere șoptită negreșit la ureche. Arta ei e sublimă și veche, cea mai veche. Leyla vorbește șapte limbi și tace doar într-una; râde când trimite bani prin Money Gram și plânge când își amintește că nu mai are nicio poză cu fiul ei. Și nici trecut. Și nici prezent. Și nici viitor. Are doar clienți. Deocamdată.