Ne-ar ajunge o viață să vorbim despre ea? Poate că după un timp cuvintele ar tăcea și vorbele s-ar răspândi în aer fără noimă. Cuvintele noastre s-ar întâlni cu ale milioanelor de suflete ce iubesc și definesc iubirea și își fac din iubire țel sau scuză…
Nu ne-ar ajunge o viață să ne iubim, să experimentăm iubirea, să iubim…
Nu ne-ar ajunge veșnicia să descoperim noi locuri în sufletele noastre, să ocupăm spații cerebrale în celălalt și să ridicăm ofrande unul altuia…
Nu ne-ar ajunge o viață să ne iubim și să trăim spasmul dintre noi, să fim unul și același, să fii în mine și eu în tine, să fim „noi”…
Și-atunci am vrea să fie totul o singură stare, un singur cer și un orizont, să fie totul albastru și transparent și roșu…
Și-atunci vom adormi iubind să ne trezim iubind…
Și-atunci va fi… Veșnicia…