Þigănci cu Sânii Goi


Ialomițeanu era un tip bronzat, uscat, înalt, cu părul alb și pieptănat lins peste cap, probabil spreiat cu fixativ. Să tot fi avut 65 de ani. Se ținea bine, drept ca un brad, mergea înfipt și milităros și-mi amintea de tata, mai exact îmi sugera cum va arăta tata pe la 65 de ani. Mai târziu, amintindu-mi de el m-am convins că mă înșelasem doar cu câteva kilograme.
Ialomițeanu era un ‘domn,’ nicidecum un ‘tovarăș’. Adicătelea un tip cu pretenții și maniere. Nu uita niciodată să strecoare în conversație Parisul de unde prinsese ca din zbor manierele și școala militară pe care cică ar fi facut-o la Saint Cyr. Mai pomenea și de studenția lui la o facultate de drept – dar nu mai țin minte dacă era vorba de Franța sau de România. ‘Ah, ce vremuri, dom’le!’
De câte ori ducea mâinile la buzunarele pantalonilor, Ialomițeanu scotea un teanc gros de sute albastre, de parcă fară a scoate banii ăia din adâncimile speologice ale pantalonilor cu dunga impecabilă, nu putea ajunge la ce căuta în fundul buzunarului. Sutele nu erau ca la tot omul într-un portofel, undeva în buzunarul din spate al pantalonilor, ci neapărat în buzunarele din față și erau legate frumușel fie cu un elastic, fie cu un fel de ac mare, asemănator cu acele de cravată. Ma jenam să mă uit prea atent ca să mă lămuresc dacă acul era de aur sau era doar aurit.
Nu puteai înțelege cum naiba de nu se vedea teancul ăla prin stofa pantalonilor, era un teanc considerabil, să tot fi fost 8-10.000 de lei. Oricum, dacă mă uitam cu coada ochiului, nu se vedea nici o umflătură. Totuși, cine naiba mai văzuse 10.000 de lei în anii șaptezeci purtați așa în buzunar, ca o batistă sau ca un bilet de autobus?

Când l-am cunoscut eu, sau după cum ar spune Lala, când ‘i-am fost prezentată’, era început de vară bucureșteană , torid și senin. Moșul purta o cămașă bleu-ciel cu mâneci scurte și niște pantaloni din ‘buret’ de culoarea oului de rață, pantofi albi de năbuc cu bombeuri tari și motive decorative perforate ca prin anii ’30, cu plachiuri care sunau pe asfalt de parcă era un dansator de step american.
Noi, eu și Lala, aveam aproape 20 de ani.

Ialomițeanu ne privea de sus, de la înălțimea lui de posibil-dar-niciodată-fost-baschetbalist-pensionat și nu numai. Ne privea de sus și de la înălțimea lui de ‘fost ministru înainte de comuniști’ după cum îmi povestise Lala, care se dădea în vânt după ‘relații’ din astea. Si evident, de la înalțimea unui bucureștean, care văzuse destui provinciali (pfui!) de vârsta noastră hlizindu-se la el, doritori de-un caștig.

Orice ‘fost’ său ‘actual’ cineva, bărbat, femeie sau descendent, erau pentru Lala o noua sursă de fericire, un superb și salivant subiect de conversație, un ceva care trebuia pomenit aparent accidental în fața străinilor în momentul în care tocmai ii cunoștea.
“Nu, nu ma deanjeaza fumul de țigară, și eu fumez. Exact așa am pațit deunazi și cu domnul Ialomițeanu, stii, un fost ministru al justiției de pe vremuri.” ( Sau parcă un fost ambasador? Ori ambele.Ce conteaza? Tot dacul ăla…) “și dânsul și-a aprins un Kent și apoi l-a stins, gândindu-se că poate m-ar supara fumul… Ce risipa! să stingi un Kent, așa, degeaba, o țigară atât de fina…Dupa ce l-am lămurit că sunt fumatoare, am fumat câteva Kenturi impreuna.” Urma un chicotit tipic, a la Lala-Land. Chicotitul voia să spună că “nu-i așacă e mișto să fumezi o țigară Kent cu cineva care a fost cândva ministru?”(ori ambasador la Paris ) și “nu-i așa că ma invidiezi că eu am asemnea cunoștinte?” Sâc, sâc!

Când Lala îmi povestise că ea avea un aranjament de afaceri cu Ialomițeanu ăsta, nu prea o crezusem. Fata avea un fel de-a povesti care pe mine ma facea constant să ma îndoiesc de veridicitatea poveștilor ei. Reduceam instinctiv fascinația simțită de ea cam la jumatate și în felul asta ma apropiam în mintea mea de adevăr, care și așa mi se parea foarte dantelat. Intuiție care în majoritatea cazurilor se dovedea cât se poate de adevărătă.
De data asta însă, parea a fi chiar așa. Ialomițeanu exista în carne și oase. Mai rămânea de văzut cât de adevărăt era restul poveștii ei.

Batrânul a aparut în fața Alimentarei din piața Kogălniceanu doar cu 15 minute întarziere. Eu eram cam transpirată de emoție și de canicula peste asteptări a dimineții.
S-a uitat în dreapta și stânga de parcă era urmărit, ne-a sărutat mâna amandurora cu multă grabă și condescendența, ca și când nu-și dadea seama ce face și ne-a spus să-l urmam în scara blocului de lângă Hotel Veneția. A luat-o la picior urgent, distanțându-se de noi pe cât posibil, ca eventual să nu observe nimeni că eram impreună. La etaj ne-a asteptat pe palier să-l ajungem din urma. Am urcat impreuna la 4 și fostul ministru (sau ambasador) a scos mai întâi teancul de sute din buzunar (atunci am văzut pentru prima data la el acest tic) după care a extras o cheie, a descuiat o usă și ne-a poftit în apartament.

Era un jeg de apartament nezugrăvit probabil de la construirea blocului – când o fi fost și aia – care părea ori nelocuit de multă vreme, ori locuit sporadic de cineva care nu ștergea praful, paianjenii și nu dădea cu matura. O altă posibilitate ar fi fost că cineva se mutase acolo direct dintr-un bordei și nestiind cum se poate curăța un parchet, o faianța ori neavând idee că sticla geamurilor nu se dizolva în contact cu detergentii, le lăsase pe toate așa cum le gasise în urma cu - să zicem - 30 de ani. In bucătarie se vedea prin ușa deschisă un resou de aragaz pe o masă acoperită cu o mușama verde, crăpată, plină de scursuri de mâncare dată în foc. Geamul bucătariei era deschis și muștele se plimbau zglobii pe mușmaua bogată în lucruri numai bune de supt prin trompa unei muște.

Am intrat într-o cameră cu aer stătut și fierbinte, cu geamurile acoperite sub perdeaua de ‘neț‘ cu hârtie școlărească de imbrăcat caiete. Hârtie care fusese albastră iar acum era roz din motive de prea mult soare; hârtie pe care puteai s-o admiri în toate geamurile țarii, de la Satu-Mare la Giurgiu și de la Suceava la Turnu-Severin sau după cum s-a decretat, Drobeta.
Mirosea a vopsele de ulei, a groaznic de neaerisit, a lucruri mâncate de molii și a mobile vechi, deși mobilele erau extrem de puține. Totul era zgâriat, pătat, crăpat, cojit și cu lacul sărit, mai ales ușile.
Pe un covor, fost în urmă cu un secol persan dar tocit acum până la urzeală, erau teancuri de pânze pictate, luate jos de pe șasiuri și așezate frumos în stive considerabil de înalte. Sute.
M-am liniștit dintr-o dată – deci moșul nu era un libidinos care ne dusese acolo să ne propună cine știe ce porcării fluturându-ne pe sub nas teancul lui de sute. Nu se apropiase de noi mai mult decât necesar și nici nu ne atinsese fesele ca din greșeală când aferat, se dusese spre bucatărie de unde apăruse cu 3 pahare pe o tavă și un borcan de Nesscafe.
Nu săriseră din nici o cameră niscai haidamaci la noi care să încerce să ne fure poșeta sau să ne violeze, deci moșul lucra singur și probabil se ocupa cu ceea ce Lala spusese că se ocupa – pictura de gang.
De data asta Lala fusese cu picioarele pe pamant. Se adeverea istorioara ei de necrezut.
Probabil genul asta de excepții care confirmau regula mă determinau de fiecare dată să mențin legăturile cu ea. Pe lângă, evident, amintirile și prietenii comuni din liceu.

Ialomițeanu a luat de pe o masă un album mare și l-a răsfoit, comentând admirativ asupra calității imaginilor lipite acolo, subliniind ‘măiestria’ și ‘talentul’ acelor ‘originale’. Mi-a arătat o mulțime de vederi și poze. Erau mai mult peisaje și felicitări de Crăciun din alte vremuri, în care copii pe patine și sănii zburdau în apusuri înghețate portocaliu și violet peste nămeți și hornuri troienite din care iesea fum; cosuri de nuiele cu flori, mai ales liliac, trandafiri și maci; peisaje cu bărci legate de pari lângă mici pontoane, cu ciori sau ce-or fi fost, doua paranteze negre unite la un capat, care stăteau lipite pe cerul începutului de seară câte una-doua sau în stoluri mici, neaparăt printre nori bucălați, tiviți țipator de un soare scufundat în vreo apă în care se oglindeau pomi pictați cu o pensulă țepoasă, care să le dea aspectul curbat și ‘realist’... Si alte kitsch-uri asemnea.

Un album puțin mai mic, conținea Grigorești, mai ales care cu boi de diverse calități reproductive, de la copii execrabile și până la copii mai apte și nu in ultimul rând, o pletoră de țigănci cu sânii goi.
Tigănci cu capul acoperit parțial ca Fecioara Maria și țigănci cu capul descoperit complet, însă obligatoriu cu cercei; țigănci cu ii căzute parțial de pe umăr sau cu ii căzute complet în jurul taliei; țigănci care expuneau doar un sfârc său țigănci care expuneau doua, ca niste mure mari sau ca niste ciupercuțe roșii și nu prea clare. Tigănci în costum național românesc ori în costum de harem nedefinit: cu coșuri cu flori, cu vase de apă, ba chiar și cu căldari de aramă în mâini sau în brațe. Tiganci cu cirese la urechi și cu sânii revarsați peste cosuri pline de cirese… într-un cuvânt cea mai numeroasă colecție de țigănci care mi-a fost dat să văd vreo dată…
In mod straniu, nici una macar nu purta un costum țiganesc tradițional, nici macar cele câteva înfațisate lângă foc, alături de un țigan crunt și bărbos care cu ciocanul în mâna bătea în ceva obiect neclar, întins pe jos în fața unei căruțe cu coviltir, sub o lună plata, albă, cu halou în degrade, ițindu-se după nori gri-argintiu.

Ca să se scuze probabil, fostul ministru mi-a explicat ( mie, că Lala stia deja chestiile astea, tocmai mi le povestise în tramvai puțin mai devreme ) că de fapt el nu locuia acolo. Cumparăse apartamentul respectiv strict pentru a trata afaceri și pentru a-l folosi drept depozit de ‘Artă’.
Uneori, misiții lui când se întorceau din călătoriile prin județe, mai trăgeau acolo peste noapte. De asemeni, într-una dintre camere – spunea el - dormea menajera lui.
Cu regret, nu putea să ne spună unde locuia cu adevărat, fiindcă adresa lui reală era secretă. Stia precis că e urmărit de Securitate și de Miliția Economică și era mai bine pentru noi și pentru el să nu știm unde locuia.
M-am facut că il cred.
Bani să iasă, ma gândem, ce-mi pasă mie de jegul lui în fond și la urma urmei.

M-a întrebat dacă eu aveam vre-un spațiu unde să pictez. Nu aveam, locuiam la cămin. Dacă faceam bani în afacerea cu el, ma mutam la gazda și as fi petrecut mai toată vară în București, deși ma îndoiam că as fi gasit o gazda care să accepte mirosul de terbentina și de ulei de in fiert ca deodorant pentru apartament.
Mai încercasem închirieri din astea ieftine, dar gasisem doar încăperi fară ferestre și fară acces la toaletă sau apă prin Damaroaia sau Colentina, ori în cel mai fericit caz, la Buftea.
Nu-i nimic, m–a încurajat bătrânul scolit la aceeași academie unde fusese militarizat pe franțuzeste și un faimos maresal român, avea el un loc, unde lucra și un negru. Cu care puteam imparți spațiul.
Un negru? Am recapitulat rapid în memorie cei câțiva studenți africani pe care-i știam și care puteau cât de cât avea ceva de-a face cu pictura. N-am reușit să identific mintal pe nici unul ca fiind posibilul negru de care vorbea. Cei 2-3 pe care-i cunosteam eu, nu aveau talente artistice, erau mai toti studenți la medicina.

Chestia cu negrul s-a lămurit o jumatate de oră mai târziu, nu departe de Hotel Veneția, într-un demisol microscopic și îngust, o idee mai spațios ca un culoar de tren. O fostă cămară sau mai curând magazia pentru lemne ori cărbuni a unei case mari din perioada interbelică. Camera servitoarei nu putuse fi, mai ales dacă servitoarea ar fi avut poale înfoiate și ar fi fost mai rotofeie. Nu cred că ar fi încăput în ea. Deși, mai știi, dacă dormea pe jos și nu trebuia să bagi un pat acolo și daca nu se ținea cu vre-un jendar …
Ialomițeanu mi-a explicat pe drum că el avea mai mulți negri, dar aia aveau unde să lucreze. Pe aceia ii plătea mai bine. Mie avea să-mi scada din plată un anume procent, fiindcă foloseam atelierul. Singurul negru fară acces la un atelier era asta din demisolul spre care ne îndreptam și era un băiat tare bun și talentat, care probabil o să ma accepte în spațiul lui.
Eu il ascultam fascinată pentru că tocmai îmi dăduse un avans de 400 de lei din teancul ăla mare, cu care să-mi cumpar vopsele. Eram atat de fericită! As fi ascultat și povești cu chinezi sau laponi, nu doar cu negrii.
Tot ce ma uimea era faptul că vorbea așa de frumos și amical despre ei, de parcă nu ar fi fost un român ca tot românul.

Negrul de fapt era Gigi, un moldoveam de pe lângă Suceava, mai mare ca noi cu 2-3 ani.
Nu știam că atunci când ai angajați ‘ilegali’, în București li se spune ‘negri’ de catre Oamenii-de-Afaceri.
Eu eram ardelaencă, deh. Scuzabil, nu?
Habar n-aveam că afaceri și afaceriști existau încă în România, știam numai despre mita și ciubucul universal răspândite. Si despre bisnițari știam, că de la ei cumparăm săpun și deodorant Rexona când îmi trimitea mama bani. Dar aia erau studenți arabi sau africani, posesori privilegiați de valuta care aveau acces garantat la duty-free; deci nu intrau in clasa româneasca de afaceri și afaceriști.
Probabil când lucrai ‘la negru’ într-o țară unde patron putea fi doar statul, deveneai pur și simplu negru, fiindcă lucrai la negru deci deveneai un fel de sclav. Ori poate erai negru de suparăre, că te plăteau afaceriștii cu 10% din cât luau ei pe munca ta. Sau poate fiindcă românii ii disprețuiau pe negrii, nu te mai considerau alb din moment ce acceptai să te cobori la muncă? Prea puțin ma interesa…Aveam nevoie de bani, voiam să plec la mare în vară aceea, în rest puteam deveni verde cu bulinuțe sau mov cu dungi dacă după cum mi se promisese, aveam să fiu plătită cu 100 sau chiar 200 de lei per pictură. Eram dispusă să pictez 2 pânze pe zi urgent. Nu pot zice că o puteam face cu ochii închiși, pictura buna-proastă nu se face asa, dar dacă luam un bicarbonat cu oțet, probabil că ma descurcam. Genul asta de socoteală îmi faceam în gând când l-am cunoscut pe Gigi.

Gigi sau Ghighi, cum ii plăcea lui să-i spună prietenii, era topit de admirație pentru pictorul B. Când nu picta ciori cu aripile făcute din paranteze sau copaci cu pensula ciufulită ținută în unghi perfect perpendicular pe pânză, la exact 90 de grade, Gigi picta clowni în nuanțe sepia, sienna cruda sau arsă și alte pământuri amestecate usor cu lac de garanta. Paleta lui era forte frumoasă, decât că nu era tocmai a lui.
In rest, avea destula indemanare artistica și voia să dea admitere la Institutul Grigorescu. Când, nu mi-a spus. Intâmplător, am aflat mai târziu că nu terminase liceul. Mie asta mi s-ar fi parut pasul de prima urgență dacă eram în locul lui, dar am tăcut, fiindcă nu voiam să-l dezamagesc prea tare.

Atelierul avea un geam microscopic sub tavan , ca orice încăpere la demisol. Eu nu aveam drept la cheie, nu fusesem verificată sută la sută încă de bossul, prin timp și etică, eram deocamdată prea noua în afaceri. Deci depindeam de prezența lui Gigi ca să pot avea acces la atelier.

Afacerea funcționa in felul urmator: Ialomițeanu iși trimitea misitii prin țară cu albumele. Aia băteau pe la uși prin sate și orasele și-i tentau pe provinciali cu frumusețile din albume. Imaginile respective erau numerotate ordonat. Misitii luau comenzile și avansul de la amatorii de rafinament și reveneau în capitală, unde fostul ministru distribuia comenzile tribului de negri. Tribul era format din absolvenți, studenți sau candidați la arte plastice, care produceau capodoperele cu pricina pe banda rulantă: 9 bucăți cu barcă, 15 de bucăți cu țiganca cu cirese, 7 bucăți carul cu boi și așa mai departe.
Ialomițeanu plătea pe toată lumea, atiști și misiți, după care, prin emisarii lui sau prin postă, expedia operele de artă destinatarilor, de unde se încasau și restul de bani în același fel în care se facuseră comenzile.

Lumina în atelier era chioară, așa că becul din tavan ardea toată ziua. Când și când, scoteam afară în curte pânza pictată să vedem cum arăta la lumina soarelui. Acolo, toate arătau altfel decât la lumina artificială. Corectam și noi cum puteam erorile facute în penumbra chiliei.
Seful era foarte tipicos în caz că macul să zicem avea 20 de stamine, iar tu pictai doar 19. Le numara imediat și se supara dacă nu respectai modelul. Iți dădea lucrarea înapoi și iți scadea câte 5-10 lei din plată dacă faceai erori din astea prea des. El avea de livrat la timp picturile, care trebuiau copiate exact, nu cu invenții și adaugiri personale. Dacă era în întarziere cu vreo comanda, iți accepta lucrarea chiar și dacă nu era pe gustul lui, dar la jumatate sau chiar un sfert de preț. Dacă genul asta de comportament era prea frecvent, te concedia, scurt pe doi.
Lucrările mele ii pareau mereu prea pastelate. Ma tot îndemna să folosesc culori mai crude. Ma străduiam cât puteam să fiu și eu mai fauvistă în culoare și mai naivă în execuție. Nu reuseam întotdeauna.

Cu Gigi ma înțelegeam de minune, îmi facea și curte. Moșul stătea cu ochii pe noi, ‘să nu facem prostii’. Ne tot repeta: să nu faceți prostii! Gigi încerca în fiecare zi cel puțin odată, să ma sărute. Dar asta numai după ce considerase el că acum ne cunosteam destul de bine, cam la vreo săptămană după ce intrasem și eu în afaceri.
Lala, evident, picta acasă la matușa ei, unde locuia. Matușa avea o casă mare, spațioasă, în care se învârteau fel de fel de ‘foști’ dar și mulți ‘actuali’. Foștii și actualii aștia erau prieteni la catarama, pare-se.
Lala venea uneori să ma viziteze la atelier când știa că eram acolo. Pe Gigi nu putea să-l sufere. Era fiu de țarăn, nu avea mulți bani, nici școlit nu era, iar talentul lui o călca pe nervi, fiindcă el picta mai bine decât ea până și kitsch-urile. De fapt oricine picta mai bine decât Lala, asta era un secret public. Lala stătea înfiptă în afaceri numai fiindcă o avea pe matușă. Matușa se cunostea bine cu Ialomițeanu, așa ajunsese și Lala negresă la el. Pe Lala o plătea mai gras, dar îi refuza picturile mai des.

Uneori Seful venea la atelier când eu și Gigi nu ne așteptam, probabil ca să ne spioneze. Noi trebuia să stăm încuiați cu cheia și să nu lăsăm pe nimeni înauntru, oricine ar fi bătut la usă, oricât de cald ar fi fost, oricât de mult fumam și oricât de compacți erau norii de fum albăstrui. Uneori, când era liniște peste tot, mai deschideam și noi sa se aeriseasca nitel. Dar daca auzeam pași prin curtea de obicei pustie, ne încuiam imediat.
Ialomițeanu bătea la usă, ca să ne testeze.Noi încremeneam pe scaune și ne opream respiratia, cu pensulele în aer. El băga cheia în broască și deschidea usa brusc, să vada ce facem și dacă nu ascundem pe cineva acolo. Ori voia doar să verifice dacă nu faceam vreo orgie. Poate ne suspecta că facem amor pe lada de zestre din colțul de lângă geam, singurul mobilier în afară de șevaletele pliante și cele două scaune de panză.
Odată a deschis ușa brusc, chiar când Gigi iși încerca norocul pe ziua respectiva. Aveam și eu noroc cu el că nu se lansa în tentative de cuerire romantică decât o dată, maximum de doua ori pe zi. Dupa aia, prins de lucru, ori uita, ori iși zicea că și maine e o zi. Calculam săptămanal cam cât trebuia să mai adun ca să-mi fac suma pentru mare și alte câteva cheltuieli. Mai era încă destul de tras, că acum ma mutasem în gazda și ma costa și chiria. Mama nu ma prea putea ajuta, salariul ei era destul de mic.
In ziua cu pricina, tocmai când ‘Seful’ deschisese ușa cu avânt și fară să bată în prealabil, eu tocmai îl impinsesem pe Gigi usurel la o parte cu palma, un gest care îmi intrase în reflex. Ma trăsesem și cu scaunul un pas mai înapoi. Cum chilia era mică și ușa a zvâcnit deschisă dintr-un foc, Seful m-a pocnit direct în ceafă și in spătarul scaunului pliant. Noroc că m-a prins Gigi din zbor.
Comoție cerebrală n-am facut, dar stele verzi totuși am văzut.
Seful s-a uitat la noi lung și nu și-a cerut scuze, probabil fiindcă Gigi roșise tot ca un rac fiert, ne-a supectat de vreo ‘prostie‘. Era aproape blond moldoveanul, roșea imediat.
Nicidecum nu-și putea imagina Ialomițeanu că Gigi eventual nu mă atrăgea. In mintea lui de interbelic, fetele erau un fel de ochiul dracului și presupun că-și imagina că țelul meu era să-i corup protejatul, pe care îl exploata de vreo 2 ani. Il aprecia pe Gigi foarte mult. Nimeni nu se putea compara cu negrul lui in materie de talent .

Intr-o zi, Gigi dădu la o parte de lânga perete niste pânze mai vechi, căutand ceva.
Asa am observat eu acolo atârnat într-un cui foarte jos, un desen cât un servețel, înrămat simplu, care m-a făcut să tresar. Nu-l mai văzusem până atunci și nu știam că e acolo.
Era o schiță într-o manieră cunoscută și semnată vizibil și clar în colțul din dreapta jos: Picasso.
Intâi am crezut că e o reproducere. M-am apropiat și-am băgat nasul direct în el. ERA un Picasso! De neconfundat până și sub sticlă, era o siluetă feminină în stilul Fetei cu Nodul în Păr. Am rămas încremenită. Nu-mi venea să cred.
Gigi m-a luminat: era un Picasso adevărat. Se mira că nu-l observasem până atunci.
Cum să-l fi observat? Era după un maldăr de rame și pânze, complet ascuns.
Povestea acelui Picasso m-a amețit pur și simplu.

In zilele când Seful ne spunea să nu venim la atelier, (nu erau foarte dese acele zile, dar se întâmpla și așa ceva) o doamnă pictoriță folosea atelierul. Doamna era prietenă de multă vreme cu ‘Seful’ și cu toată familia lui și atelierul ăsta de fapt era al ei…Decât că ea nu se ostenea să vină aici prea des, avea un atelier mai spațios acasă. Totuși, acolo nu putea să se compromită pictând țigănci cu sânii goi și alte parascovenii asemenea, mai venea lume buna în vizită.
Doamna era soția domnului O, important om de cultură în lumea muzicii românești. De domnul auzisem la radio si televiziune. Doamna calătorise peste tot prin lume. Cu domnul soț, de capul ei sau cu altcineva, n-am înțeles prea bine sau am uitat. Probabil toate trei. Undeva nu știu când și cum, doamna îl întâlnise pe Picasso, care schițase desenul respectiv chiar pentru dumneaei personal, la Paris, in Italia sau in Spania, Gigi nu știa exact.
Stia însă că doamna fusese studenta pictorului B și modelul lui ocazional pare-se. Ba poate chiar mai mult decât atat, se hlizi el, trăgand cu ochiul.
Iar pictorul B! Gigi ăsta trebuie că se simțea ca un viermișor in fața doamnei in chestiune. Pe doamna o intâlnisem si eu. Mi se păruse afectată la modul cel mai princiar. Asta, fiindcă vezi, ‘nu stiam cine era‘…
Acum dacă stiam, mi-am amintit de parfumul franțuzesc pe care-l iradiase si de faptul că mi se păruse tăria insistentă a acelui parfum, usor obscenă. Probabil avea patruzeci-si-ceva de ani, dar la vârsta mea, cifra mi se parea matusalemică. Un miros sănătos de naftalină mi s-ar fi părut mai adecvat.
N-am îndrăznit nici măcar să-i spun lui Gigi că una dintre soțiile lui B fusese verisoara tatălui meu.
Pictorul și rudenia mea nu se despărțiseră în termeni cordiali din câte auzisem în familie, dimpotrivă…Așa că mai bine să nu știe nimeni…Deși tare mi-ar fi plăcut să pot să-i spun Lalei chestia asta, numai ca s-o bag în boale cu mătușa mea, fosta doamnă B. Cu toate că pe mătușă nu o cunoscusem niciodată.

In seara respectivă, m-am întalnit cu Lala la Cireșica. I-am povestit de Picasso, pe care îl luasem din cui și-l pipăisem pe toate părțile, mă holbasem la el cu drag și invidie și-l compătimisem sincer că ședea îngropat sub un munte de kitsch-uri ordinare, dintr-un demisol bucureștean…Stersesem praful de pe perete, bătusem un cui putin mai sus, îl agățasem mai aproape de tavan și nu de podea, cum fusese.
Evident, Lala știa de existența schiței, ba mai mult, o cunostea pe posesoarea comorii...
Se putea oare altfel?! Era extrem de făloasă că avea până și numărul ei de telefon. Fusese, zicea ea, invitată acolo ‘la ceai’. Pe mine mă umflă râsul, nu că n-aș fi crezut că ea fusese invitată acolo, ci pur si simplu fiindca ma amuza ideea de ‘five o’clock tea’ la București in decada 70, amestecată in saga țigăncilor cu sânii goi.
Pentru Lala nu conta cine erau cei pe care-i vâna si sub pielea cărora se străduia să se vâre, atâta vreme cât i se părea că persoana era de-o notorietate trecută, prezentă sau viitoare. Chiar dacă era cineva cu posesiuni sub ancheta Miliției Economice sau a Legii 18, adicătelea controlul averilor ilicite.( La comunisti…) Important era ca ei să fie ‘cineva’ și ea să poată uimi, aruncându-le numele într-o conversație, cu oricine era dispus să o asculte. Ba chiar și cu cei ce nu erau dispuși.
Incă din liceu scopul vieții ei era să graviteze în jurul oricărei persoane pe care alții ar putea-o considera prominentă – de la fiul primului secretar de partid al județului natal (un impertinent răzgaiat si obraznic) și până la un legionar incognito, prieten vechi al matușii ei, care devenise anonim acum, dar nu fusese chiar atat de modest și necunoscut la vremea lui.

Probabil fiindcă suspecta că adesea mă îndoiam de povestile ei, scoase agenda din posetă și-mi dădu numărul de telefon al doamnei pictorițe, insistând să o sun acolo într-o anumită zi a săptămânii, între orele și orele, fiindcă acea doamnă ii dădea ei lecții de pictură. Nu mi-ași fi putut imagina ca Lala să ia lecții din moment ce ei i se părea de când lumea că e extrem de talentată. Considerând însă notorietatea doamnei profesoare, nu m-am mai mirat.

Relațiile mele de ‘afaceri artistice’ cu Ialomițeanu s-au destrămat în cele din urmă mai curând decât estimasem, din ziua când accidental, am dat peste doamna pictoriță în atelier.
Gigi plecase pentru o săptămână în Moldova să-și viziteze părinții. In absența lui, mi-am pierdut timpul pe la ștrandul studențesc cu prietenii bucureșteni.Tot nu aveam cheie. Dacă Gigi nu era acolo, nu aveam acces la atelier, bineânțeles.
In ziua când Gigi trebuia să se fi întors, m-am dus în Piața Kogălniceanu, dar în loc de moldovean, am dat peste doamna cu pricina. După ce am bătut la usă și cineva dinauntru a spus “intra”, m-am găsit pe neasteptate față în față cu respectiva lady, care m-a anunțat pe un ton neprietenos si acru că Gigi nu era acolo și că atelierul era ocupat de ea pentru o vreme. Mi-a spus-o condescendent, așa cum face o mare doamnă chiar și într-o lume de tovarăși. Gigi iși prelungise sederea acasă cu câteva zile. Nu știa exact cu cât, probabil încă o săptămană.
Nu era singură, fiul lui Ialomițeanu era și el acolo. Tipul avea vreo 35 de ani, era contabil sau inginer sau așa ceva și locuia pe undeva prin Drumul Taberei. Stiam asta de la Gigi, fiindcă moldoveanul era chiriașul lui.
Am plecat, întrebandu-mă dacă era sau nu cazul să mai fac mulți pureci prin București în vara aceea. Imi adunasem banii de vacanță la mare și alte două săptămani de asteptare îmi împutinau doar bugetul.

A doua zi, am decis să plec. Brusc.
L-am sunat pe Ialomițeanu de la agenția de bilete, să-l anunț. Aveam pensule și alte câteva scule în atelier și voiam să le iau de acolo. Nu voiam să dau din nou peste doamna pictoriță care să se înfurie pe mine că bat din nou la usă pivniței ei. Preferam să-l anunț pe ‘Seful’, de la care urma să mai încasez încă niste bani pentru ultimele 2 kitsch-uri pictate, care erau tot în atelier.
Bossul însă, nu răspundea la telefon.
Imi cumparăsem deja biletul de tren. Când mă apuca de ducă, plecam, nu stăteam prea mult pe gânduri. Mi se acrise de kitsch-uri și de făcut banda la cantină ca să nu-mi risipesc banii caștigați cu greu și greață, meritam și eu o vacanță.
M-am hotărăt s-o însărcinez pe Lala cu recuperarea pensulelor mele și a banilor pe care Ialomițeanu mi-i datora. Oricum, așa era frumos, să-mi iau rămas bun de la toată lumea.
Mama Lalei venise în capitală de câteva zile, așa că fata nu era nici ea de găsit. Probabil erau prin oraș, la cumparături.
Trenul meu pleca a doua zi, la urma urmei dacă nu-i gaseam pe nici unul, ii puteam suna și din Gara de Nord, înainte de plecarea trenului. Deși, ideea de a-mi lasă banii neîncasați și sculele în atelier nu-mi surâdea deloc.

M-am impachetat urgent, mi-am facut aranjamentele de rigoare cu tanti Anca, gazda mea și i-am sunatdin nou. Nici un răspuns la nici unul dintre ei. Măi să fie, ce ghinion!
Dintr-o dată mi-am amintit că era ziua când între orele și orele, Lala mea era la lecția de pictură tocmai la prietena ei, lady pictorița.
Cum de uitasem de asta?
M-am scobit prin geantă și-am extras iar agenda telefonică, am dat repede de numele cu pricina și-am sunat.
Mi-a răspuns o voce adancă, baritonală, de bărbat.
Alo, locuința O.?
Da.
M-am prezentat și m-am scuzat – era o urgență și as fi vrut să vorbesc cu Lala, prietena mea, în caz că era acolo. Plecam în provincie și era extrem de urgent, altfel nu mi-as fi permis să deranjez…
Vocea baritonală m-a întrebat însă cu nedumerire:
Care Lala?
O, poate că dumneavoastră nu o cunoasteți, scuzați-mă, nici nu mi-am dat seama. E o blondă cu ochi albastri, par lung legat în coadă de cal, ardeleancă, nepoata doamnei P. Ia lecții de pictură de la soția dumneavoastră și…
Eram destul de încurcată, gândindu-mă că de data asta nu aplicasem legea intuiției prin care reduceam instinctiv fascinația simțită de Lala cam la jumătate și în felul ăstă mă apropiam de adevăr, care trebuie că era pe undeva pe la mijloc.
Oricum, numărul de telefon era corect, vorbeam cu celebrul domn O., deci sâmburele de adevăr era totuși acolo.
Doamna P.? Da, o cunosc pe doamna P. însă nu știam că are o nepoată. Poate că nevastă-mea știe, eu nu prea am timp să ... Dar dumneata cine ești, o prietenă de-a nevesti-mii? - a vrut să știe vocea baritonală, în loc să mă lămureasca daca Lala era acolo.
Nu, doar o cunostință.
Si eu totuși cum de nu te cunosc? N-am auzit de numele ăsta niciodată.
Nici cu doamna nu mă cunosc foarte bine, vă rog să mă scuzați. Am întalnit-o doar de două ori și am schimbat doar câteva cuvinte.
Si atunci de ce zici că ai sunat?
Am încercat să-i explic cât mai pe scurt că am niste materiale de pictură în atelierul soției, în Kogălniceanu și că plecam la mare. Voiam să iau cu mine lucrurile acelea. N-o găsisem la telefon pe prietena mea Lala, eleva soției sale, încercam să dau de ea pe calea asta. Stiam că asta era ziua când Lala lua ore de pictură la ei acasă.
Ieri nu mă hotărăsem încă să plec, am turuit eu; dacă mă gândeam atunci că voi pleca a doua zi, i-as fi spus doamnei și le luam atunci, pe loc…
Deci ai vorbit dumneata cu nevastă-mea ieri?
Da.
Unde, în Kogălniceanu?
Da.
Si de ce n-ai luat atunci sculele?
N-am vrut să deranjez. Nici nu era prea urgent, nu mă hotărâsem încă să plec.
Si de ce nu te duci acum să ți le iei?
N-am cheie.
Dar înainte cum intrai acolo?
Era un băiat, Gigi, care acum e plecat în Moldova, el avea cheia.
Băiatul lui Ialomițeanu ăla, de care zici că nu-i de găsit?
Nu, altcineva, chiriașul băiatului domnului Ialomițeanu de fapt.
Păi n-ar fi normal să-l suni pe fiu, dacă tatăl nu-i de găsit?
Da, însă dansul locuieste foarte departe, în Drumul Taberei, nu cred că ar putea ajunge la timp să îmi descuie și nu știu dacă ar fi dispus să vină…
De ce nu, dacă zici că te cunoști cu el. Nu-l cunoști destul de bine?
Nu cine știe ce, l-am intâlnit doar de 2-3 ori.
Adică nici n-ai vorbit cu el, vrei să spui?
Ba da, am vorbit câteva cuvinte…doua-trei politețuri…asa…când am fost odată acasă la dânsul cu Gigi să luăm niste pânze.
Ei, deci poți să-l suni, nu? Pe mine nu mă cunoști de loc și văd că totuși m-ai sunat. Când zici că ai vorbit cu el ultima dată?
Ieri.
Unde? în Kogăliniceanu?
Da.
Era cu nevastă-mea?
Da.
Si moldoveanul?
Nu venise încă înapoi, cum v-am spus.
Cine ți-a spus că nu venise, nevastă-mea sau gazda lui?
Nu. Domnul Ialomițeanu cel tânăr, gazda.
Ancheta asta începuse de-a dreptul să mă irite. Nu știam dacă Lala era acolo sau nu, nu-mi spusese nici măcar dacă nevastă-sa era acasă, mă interoga mai ceva ca la anchetă și-mi risipea timpul cu tot felul de întrebări aiurea…
Brusc, după un moment de tăcere penibilă, baritonul iși înăspri vocea și zise pe un ton agresiv:
Ascultă duduie, nu știu cine ești și ce vrei. Nu știu nici cine ți-a dat numărul ăsta de telefon și cu ce scop sau cine te-a pus să suni aici, la acest număr, dar te asigur că voi afla cât de curând posibil. In orice caz, spune celor care te-au dresat și ti-au dat numărul acesta, indiferent de scopul lor, că nevastă-mea e plecată la 2 Mai de 10 zile și nu se întoarce prea curând. Nu dă lecții de pictură nimănui, nici dacă o pici cu ceară și cu atât mai puțin unor fete din Ardeal, iar intriga dumitale nu-și va găsi aici teren propice, m-ai înțeles?! Să-ți-fie-ruși-ne!
După care baritonala voce îmi trânti telefonul în mod aproape sopran, întreaga tiradă făcandu-mi urechile să țiuie ca și când o sirenă și-ar fi dat drumul, într-un exercițiu neanunțat de apărăre antiaeriană...

De Gigi nu am mai aflat niciodată nimic, sper că e bine sănătos și mai pictează clowni pe undeva și în zi de azi.
S-a purtat frumos în celedin urmă. Intâlnindu-se cu Lala intâmplător în toamna aceea, i-a dat ei sculele mele și ultimele kitch-uri pe care le pictasem și pe care Ialomițeanu nu le-a mai vrut, din moment ce mă concediase în absentia.
In familia O., după spusele Lalei, a fost mare scandal, amenințări cu divorț și alte asemenea.

Nu multe luni după aceea, Dâmbovița a ieșit din matcă rău de tot.
Piața Kogălniceanu era sub apă până la genunchii trecătorilor. Demisolurile fuseseră complet inundate. Kogălniceanu pe soclu arăta ca un englez faimos, căpitan de vapor. Sau ca un presedinte. Al unei țări lacustre.
M-am întrebat cu tristețe ce s-o fi ales de Picasso și dacă cineva îl salvase de la înnec.
De atunci, n-am mai pictat niciodată țigănci cu sânii goi.





Þ