Se priveau la asfințit de gânduri, în amurgul prea multor nopți pierdute, al prea multor șoapte rostite în zadar. Păreau a-și regreta și clipa prezentă, un alt ultim adio, o altă ultimă îmbrățișare ce promitea să zgârie câte un zâmbet în inima fiecăruia. Era prea toamnă în sufletele lor, era toamnă fără vânt, toamnă fără vise, erau crengi fără frunze desprinzădu-se de ele, și parcuri fără bănci pustii, fără alei măturate de razele orbitor de grele ale soarelui.
Căutau cuvinte, căutau gesturi, abecedare pentru iubirile lor de copii, acorduri viselor aproape uitate. Timpul le-a cerut să iubească, timpul i-a pierdut în dorințe și cerceafuri bleu, timpul îi păstrează acum precum două stânci. Pe obrajii ei, lacrimile au adormit, iar in palmele-i e de mult tăcere, în sufletele lor încețoșate s-au prăvălit munți grei și stâncoși, și-au căzut ploi după ploi, după ploi.. Zâmbetele au amețit mimând fericirea, iar acum abia mai pot respira, căzute într-un colț al buzelor. Razele soarelui despică aerul dintre ei și pare a-i arunca în lumi distincte, ceea ce-i liniștește, le dezmortește privirile. În spatele geamului aburit, soarele a amorțit și el; pare că se scurge între munți lăsând în urmă arome calde de lumină.
Luna îi privea printre stelele aproape lipite de geam. Din întuneric nu se mai distingeau decât lumina ochilor lor, pe care noaptea n-o putea înțelege. O șoaptă dezmorți pentru câteva secunde mâinile strânse în întuneric, o șoaptă sfărmă cea din urmă îmbrățișare de adio.
Dimineață, timpul părea pierdut și el, la fel ca și cei doi, printre cerceafuri bleu.





…E toamnă, îți mai amintești de noi?