Încercă să deschidă ochii.Parcă avea plumb pe gene,atât de greu îi era să facă asta.Dar reuși.Imaginea încețoșată se clarifică încet și descifră locația.Holul lung și foarte slab luminat îi era cunoscut,deși nu putea să-și dea seama exact de unde.O voce subțire îi șoptea să se ridice și să fugă,dar picioarele nu o ascultau.Instinctiv,privi în urma sa.În depărtare văzu o umbră ciudată care se apropia tot mai mult.Teama pe care brusc o simți îi dădu forță.Reuși să se ridice în genunchi,dar picioarele iar îi cedară și căzu.Nici nu mai avea nevoie să se uite în urmă pentru a se asigura că pericolul e tot mai aproape.Simțea deja asta.Începu să se târască pe antebrațe.Știa că dacă ajunge la capătul holului este salvată.Dar i se părea atât de greu să ajungă acolo.Aproape imposibil.Însă nu putea să renunțe fără să lupte.Nu-i stătea în fire să se predea,așa că strânse puternic din dinți și privi tot înainte,târându-se în continuare.
Brațele o dureau îngrozitor și își simțea capul mai greu ca niciodată,de parcă gâtul ei nu mai era suficient pentru a-l susține.Reuși să-și mai continuie drumul încă un metru căci întreg corpul îi cedă. Mâinile i se înmuiară și nu-i mai dădură ascultare, capul i se îngreună din ce în ce mai mult până când se văzu obligată să rămână întinsă pe podeaua rece. De furie și disperare scoase un urlet ce răsună ca un trăsnet în holul lung.În clipa următoare o mână puternică o apucă de brațul stâng și o ridică.Primul lucru ce o uimi era că acum putea să stea atât de ușor în picioare.Al doilea lucru uimitor îl reprezenta omul care o strângea atât de tare de braț.Imediat uimirea se transformă în frică,apoi în groază.Tatăl său o privea cu ochi reci și plini de ură.Nu scotea nici un cuvânt de parcă ar fi fost sigur că privirea îi transmitea fetei toate jignirile posibile.Însă ea nu se putea gândi la furia din privirea rece.Singurul lucru pe care îl avea în minte era cum să scape din mâinile lui deoarece știa ce avea să urmeze.Avusese parte de aceeași continuare mai bine de zece ani,dar acum nu mai era dispusă să accepte violența la care el o supunea.Nu va mai închide ochii și nu va mai încasa nici o lovitură din partea lui.Își făcu curaj și îl împinse cât putu de tare în piept cu ambele mâini.Bărbatul,luat prin surprindere,o scăpă.Ea, văzându-se liberă,se întoarse spre punctul său inițial de sosire,și anume capătul holului.Dar înainte ca picioarele ei să primească ordinul de la creier de a fugi,mâna de fier a bărbatulu i se înfipse în păr și o trase sălbatic înapoi.Din reflex ea țipă scurt,dar ascuțit.Când se întoarse spre el,observă cu mirare că acesta nu mai era același.Alți ochi o priveau acum. La fel de reci și plini de ură,dar mult mai negri. Numele parcă îi răsuna în urechi.Nick.Mâna lui rămăsese prinsă în părul ei.O durea îngrozitor,dar nu avea cuvinte,nu se putea opune.Era prea uimită de bărbatul din fața ei.Acesta îi apucă gâtul subțire cu mâna liberă și își apropiă fața de a ei.Dacă nu ar fi fost atât de aproape,mai mult ca sigur că ea nu ar fi auzit ce el îi șopti:
-Nu vei scăpa niciodată de mine,oriunde te vei ascunde...
Vocea lui era neobișnuit de groasă și înspăimântătoare.Atât de asemănătoare cu a tatălui ei încât picioarele începură să îi tremure și ochii i se închiseră ușor.Știa că leșinul era ultima ei scăpare.