Călare pe calul meu alb tăiam vântul într-un galop ireal. Pădurea seculară se derula în stânga și în dreapta străjuindu-mi calea. În urma mea un nor de praf rămane martorul tăcut al trecerii mele. Mai am atât de puțin până la ea! Ziua doar ce a făcut ochi și un dor nebun mă împinge spre contesa mea. Imaginile ultimei bătalii înca mă bântuie și doar durerea ascuțită din brațul stâng mă face să realizez că sunt viu. Am împărțit moartea cum doar arhanghelii o fac. Oțelul rece mușca din carnea mustindă de sânge la fiecare cădere asupra necredincioșilor. Spaima și durerea erau ultimele lucruri pe care le citeam în privirile lor. Mirosul morții îmi inunda toată ființa și orice urmă de rațiune îmi disparea. Eram un animal de pradă care nu are milă față de dușman. Parcă nu mai eram aceași persoană care se plimba prin grădina castelului șoptind vorbe de amor și dăruind trandafiri, care privea apusurile oglindite în lacul de cleștar pe care gâzele înca creau rotocoale tremurânde. Poetul se transformase în măcelar. Acum însa o să șterg și ultima urmă care ar trăda ce am făcut și mă voi înfățișa în fața contesei cu vorbe dulci împăcat că prin crimele mele am mai cumpărat o vreme de liniște pentru a putea savura apusuri în aceași grădină la margine de lac.