O privire către nicăieri,niciun zâmbet sau vreo urmă de căldură pe chipul tău hașurat.Ești un monstru care mă omoară de vie,dar eu tot te iubesc.Gelozia e o boală grea de care nu poți scăpa.Chipul lui inofensiv,oare ce ascunde?Mă seci de putere cu fiecare privire rece.Spui că mă iubești,dar atingerile tale mai mult mă rănesc,săruturile tale mai mult dor și sunt amare.Niciun amărât de zâmbet nu mi-ai oferit,de parcă sufletul tău ți-ar fi părăsit trupul.O ploaie rece ne înțeapă pielea,sunt deja satulă de lipsa prezenței tale.Nervi până peste cap,aș vrea să sar la beregata lui și să îi bag unghiile în pielea subțire,poate așa zâmbește.Arhitectura minții tale e abstractă.Te-aș învața să zâmbești dar ar trebui să te învaț să plângi mai întâi,te-aș învțta să zbori dar ar trebui să te învaț să cazi,iar dacă vei zbura mi-e teamă că te vei rătăci în cer.Vocea ta îmi zgâârie timpanul,mă omori încet și sigur.Așa iubești tu,nu ești prezent niciunde,nu ești capabil de nimic.O să ajung să detest armonia în care ai fost creat și distrus.
Mă chinui degeaba,oricum chipul tău va rămâne așa cum a fost desenat,fără niciun zâmbet.