Drumul prăfuit fugea înapoi pe sub cal și calareț deopotrivă. Rotocoale de praf se înălțau în urma lor și în amurgul sângeriu mai scânteia câte o piatră lovită de potcoava calului negru ca de smoală. Sabia grea îmi bătea ritmic pe șold. Pintenii mei mușcau adânc din bietul animal care deși obosit mai găsea resurse să alerge abea atingând pământul.
Apare și mănăstirea cocoțata pe deal de parcă au ales locul special pentru a fi mai aproape de Dumnezeu ca într-o puerilă speranță că astfel păcatele vor fi mai ușor iertate. În față îmi iese un preot ponosit încercând să mă oprească.
-Nu în casa Domnului! bânguie el.
Eu smucesc calul și-l opresc aproape instantaneu. Dintr-o săritură sunt jos. Scot sabia lungă și grea și pășesc în zornăit de zale și fier rece aducător de moarte spre clădirea dărăpănată ce se vrea bisericuță.
In cateva secunde sunt in naosul slab luminat de cateva candele.
- Iertare, stăpâne! imploră tradatorul căzând în genunchi.
- Eu să te iert? Să te ierte miile de oșteni care au căzut în bătalie din cauza lașitații tale.
Cu toată puterea înfig sabia adânc în pieptul lui. O scot încet privind cu mânie în ochii celui care parcă înca nu realizează că viața lui se sfârșește acum. Dau să plec când un fior rece mă trece pe șira spinării. De la înălțimea icoanei Hristos mă privește dezaprobator.
- Curând, Doamne, curând voi da socoteală și eu pentru ce am făcut înaintea Ta!
Și plec gonind în noapte în încercarea de a scăpa de păcatele care mă urmaresc de atâta amar de vreme.