Într-un amurg sângeriu se întâlnește o pasăre cu un copac.
- Bună, înnaripato!
- Bună, înfrunzitule!
- De ce zbori tu toată ziua, iar când te oprești cânți?
- Pentu că sunt îndrăgostită de cer.
- Și nu mai bine stai tu pe pământ să prinzi putere, să te odihnești, să bârfești cu celelalte ființe?
- Nu, pentru că mi-e teamă că o să prind rădăcini și nu o să mai pot face dragoste cu iubitul meu, văzduhul.
- E și tu acum! Cum să-ți crească rădăcini? Și, în fond, nu e rău să-ți tragi viața din pământ. Devii puternic și înțelept. Toată cunoștiința zace aici, aici ești martor la toate evenimentele care contează.
- Așa o fi, dar eu vreau să zbor. Mă cam încurcă picioarele, dar cred că o să le rup să pot zbura și să-mi trăiesc viața doar atingând cerul.
- Păi și nu o să-ți crape inima de atâta dragoste?
- Ba da, dar o să mor fericită.
Și pasărea își rupse picioarele și-și luă zborul promițându-și că nu va mai poposi pe pământ decât fără suflare.