„Ciresii noaptea

Licurici albi vor

Ganduri uitate”



Kyoto avea o dilema: „Hehe ... Pe vremuri la sahul pseudo-sentimental nu se putea trisa. Azi, unii doar din acest motiv joaca: sa triseze. Ai uitat de pioni”- isi spuse in gand personajul virtual, Kyoto. „La sah, ei intotdeauna cad primii ... pe spate. Si bineinteles, drama calului alb fara Fat- Frumos, care sare din 7 in 7 ... paturi. Apropo de licurici ... ”, ii fulgera un gand, celui de la capatul terminalului, … „n-am mai vazut de ani de zile. Mai exista ?“ Nu era desigur o intrebare retorica, licuricii, nu va vine sa credeti, mereu fac parte din viata noastra, paradoxal mai ales ziua cand sunt invizibili.

“In rest ma joc” ... ma joc, ma joc ... Aceste cuvinte ii tresarau mereu in minte. Oare chiar se juca ? Sau, jucase atat de mult jocul asta incat devenise un mod de a trai. Ironic, nu ? Avem un cicalitor la e4, amanta la et II, iubit ia nebun la mansarda si o regina care o ia la fuga fiindca nu e membra de partid. Se gandea el in ce rol s-ar potrivi mai bine ... ce ar putea juca ... juca ... iar cuvantul asta. Ciudat, ajunsese sa se joace cu cuvintele, sa treaca febril de la sah la licurici, de la mutari pe tabla de sah la salturi cu un Pegas gri, inaripat.

Daca totul este in final o cautare, asa cum credea celalalt, Kyoto isi propuse, zambind nu stiu cum ... sa se uite mai atent, poate va vedea si el unul, desi se temea ca exista o varianta mult mai plauzibila: licuricii au fugit toti si s-au ascuns pe Amazon. O posibilitate, doar ... altfel …de ce ar sta licuricii in marile orase ?

Licuricii nu au ce cauta in marile orase. N-ar putea supravietui. Ei au nevoie de libertate, sa zboare, sa straluceasca, sa fie ei ... sa fie licurici. Atunci, ce face un licurici pierdut pe strazile unui mare oras? De ce mai sta el aici si nu-si ia zborul spre Amazon, unde ar fi impreuna cu ceilalti licurici ? Sa fie oare din cauza ca in acest oras, licuriciul a gasit pentru prima data un cal alb sau pentru ca inca mai asteapta un cal alb, cu care sa ... ?

Daca ti-as spune ca din ambele motive, ce ai zice ? „E un cerc vicios”, raspunse Kyoto la o intrebare in bitzi. – Aici se impune o precizare pentru cititori ... in virtual chiar si intrebarile sunt in 0 si 1. „Fat-Frumos e absent din cauza ca animalul sare din 7 in 7 paturi, iar calul, deprimat bineinteles, nu a incetat sa sara din pat in pat, cu speranta ca intr-unul din ele se va opri”, mai adauga Kyoto, ca o extrapolare in cautarea starii.

Presupunand ca Kyoto fumeaza, urmeaza un fum adanc tras din tigara, si evident o dilema. Nu una existantiala neaparat, cat una mai moderna…bursa in strainatate ? Ei pe naiba. E o scuza patetica folosita de cei care nu reusesc sa se descopere in timp util, si pleaca in strainatate, sa fie descoperiti ... la propriu si la figurat.

Kyoto nu fumeaza, si acest lucru nu surprinde pe nimeni. De ce ? Pentru ca Kyoto nu s-a incadrat niciodata in tiparele societatii, asa cum licuriciul din povestea noastra, nu a fugit spre Amazon. Hihi ... Kyoto pare ca se aseamana cu licuriciul nostru ... sau poate nu. Kyoto e un ciudat. Atat de ciudat, incat nu iese deloc in evidenta. Ar urma acum, in mod firesc o poveste. Un basm, in care finalul poate fi previzibil, dar nu neaparat necesar. Of of ... povesti. Basme. Oamenii mor in basme tot timpul. Si acest Pegas ce a inghitit licuricii cu speranta sa straluceasca si el noaptea, cand zboara, e un naiv. Un prost. Si acum ... e deprimat. N-a reusit. Simplul fapt ca a inghitit licuricii nu l-a schimbat in ceva mai bun, ci dimpotriva, din alb s-a facut gri.
Sa le spunem citiorilor acum ca nu e povestea unui Ducipal campion, nici macar a unui calut apanaj al vreunui cuceritor. E povestea unui cal al carui aripi stau sa cada si pot fi vindecate doar de flori de cires in picaj lent.

“Ce viseaza un cal alb spre gri deprimat, in afara de campii verzi nesfarsite ? hmm, viseaza sa fie licurici ... “ isi sopti Kyoto. Ar fi putut evident foarte bine sa strige, sa urle. Dar dupa cum remarcati, fraza anterioara, gandul, se preteaza mai bine unei spuse in soapta. Strigatul apartine, acum, doar orasului.

Nu ... nu. Kyoto n-ar putea sa strige niciodata. Oamenii, ca si tine cititorule, isi iubesc urechea virgina. Izbutesc numai ideile care stiu viola. Si Kyoto nu e un tip violent. A gasit alta cale sa se faca auzit. Nu de toata lumea ... ci doar de cine stie sa asculte. In loc de tipat, spune-i calm o poveste. Cine va sti sa asculte, va intelege, cine nu ... ei, va adormi. Va visa. Ciudat, putem visa dar nu putem gandi.

Povestea florilor de cires

Timpul ciresilor in floare a trecut. Joaca s-a terminat. Kyoto credea ca e timpul sa se trezeasca de-a binelea. Stia ca eroii pierduti printre ciresii sterpi sunt norocosi, doar daca exista cate un licurici care isi aduce aminte de ei. Asta deoarece, cand suntem uitati, incetam sa mai existam. Oricum e un lucru indeobste stiut ca livezile de ciresi, in mijlocul campiei inverzite, fac parte din basm, sunt loc magic, unde un cal gri, deprimat nu si-ar gasi locul. niciodata. Cu toate astea ceea ce ramane uneori e doar nostalgia. Nostalgie ? „Hmm, vezi tu, magia n-are putere asupra inimii umane”, mai concluziona Kyoto. O sa radeti, voi cititori, insa Kyoto se inseala: in basme magia e ceea ce conteaza, iar acesta, daca nu ati descoperit cumva, e un basm rezultat din permutari de 0 si 1.

Daca licuriciul se va trezi ... si va zbura prin noaptea aia a lui, ei bine ar trebui sa o faca musai printre ciresi infloriti. Ar gasi acolo prin livezi, oamenii ce mor in basme tot timpul. Daca sunt ingropati sub flori de cires ce cad, si au cel putin un licurici langa ei ... ei bine oamenii aceia devin eroi ... pe viata. E nevoie doar de atat ... un lucru atat de mic cu un efect atat de mare.

„Tu ... tu cine esti ?” intreba Kyoto. Nu era chiar o curiozitate, poate o utilizare eficienta a unei posibilitati. Poate unica intrebare care ar conta. Raspunsul veni brusc, dar bine gandit si conturat. „Eu ? Un tip ce priveste pe aici lumea, un mix intre licurici si cal gri. Nitelus obosit de viata, dar extrem de de plin de vitalitate in a savura situatii. Un adept al jocului, un discipol asa, mai neindemanatic al prezentului. Habar nu am ce vreau si ce caut, probabil daca as sti nu as sta ancorat de virtual.” Licuriciul cazu pe ganduri, parca analizandu-si cuvintele rostite soptit. Cititorule, n-ai inteles ? Mai citeste o data ... Totul se ascunde dincolo de cuvinte. Vezi ?

Avantajul basmelor este oarecum unul in fapt simplu….cunosti mereu linia povestirii dar nu sti exact cine vor fi eroii. Oricum, cea mai grea intrebare ar putea avea cel mai simplu raspuns.

Pe langa intrebare Kyoto avea acum chiar o dilema, curios sa afle ce anume spun unora imaginile in negru si alb, pentru multa lume aparent nu spun nimic. Asta si pentru ca de regula lumea prefera mereu lucrurile colorate, in ciuda faptului ca luminile si umbrele pot reliefa mult mai mult, pot reliefa emotii, stari, vieti. Pentru acei oameni, cu o licarire de licurici in ei, si cu aripi de pegas inca intacte, nuantele de negru si alb, chiar gri-ul, spun multe.

Un om care se plimba singur prin orasul interior ... ei bine ... nu stiu daca mai poate cu adevarat iubi. Hmm ... Kyoto iubeste intr-una si e iubit in continuu. Pe cine si de cine ? Pai ...e extrem de posibil sa fie al nimanui si al tuturor. Nu se priveste pe sine decat rareori, nu se lasa privit decat rareori. Mister? Nu ... Durere ? ... Poate ... Altceva ? Ramane la alegerea ta cititorule. Florile de cires au taria lor ... chiar daca sunt fragile. Nu stiai ? Pai cum crezi ca au rezistat atata timp ? Certitudinile vin in timp, in fapt. Sa mai stii ca nu toate lucruruile sunt rotunde si nu totul are savoare. Mai intrevad in trecut, demult o sumbra intamplare, dar cine estie ... o fi umbra de la lumina licuricilor.

Un cires va face intotdeauna cate o floare ... cate una pentru fiecare pe care o culegi. Tu esti mana intrusului, Kyoto e creanga pe care o rupi. El e o soapta in apa, un secret numai pentu tine. Tu esti cel care se indeparteaza, cand el te roaga sa te apropii.

Ma intrebi daca sa mai incerci sa zbori ... ?

Stii bine si tu ca nu vei putea trai fara zborul ala. Daca e asa ... decat un zbor incomplet, de ce nu unul vijelios cu elan ? ... chiar daca are sfarsituri icariene. Pana la urma sa nu uiti, ciocarliile sunt iubite de soarele insusi. Poate pentru asta se prabusesc si canta asa de frumos; daca nu vei jongla prea abrupt printre ciresi si printre morminte, ei bine, vei putea candva sa si scrii. Si poate numai pentru a scrie e necesar zborul ala, de pasare maiastra. Oricum nu ciocarlia e pasarea ta, ci phoenix`ul.

Din cand in cand, Kyoto-ul inca mai are puterea sa infloreasca, deodata cu ciresii. S-a intamplat ... odata ... demult. Acum, se plimba singuratic prin labirintul de stradute prost iluminate ale acestui oras si asteapta ... asteapta poate sa infloresca si el, deodata cu ciresii. Chiar daca … timpul infloririi revenind va fi observat in noapte de un singur si ultim licurici ratacit prin marele oras. Va mai putea „inflori” Kyoto ?

Licuriciul nu stia insa ca la ultima inflorire, florile ciresului i-au fost smulse, crengile rupte si pentru ce ? pentru a face lumea din oras sa zambeasca. De atunci, gradinarul s-a invatat minte. Nu mai lasa pe nimeni aproape de ciresi, mai ales cand ei sunt in floare, desi ei n-au mai inflorit de multa vreme. A legat diferite masti hazlii de crengi, hartii colorate, astfel incat lumea sa zambeasca din nou cand vede copacii. Si gradinarul poarta o masca zambitoare, fericita, dar sub ea e trist ... nu stie daca vor mai inflori vreodata ciresii.

„Lumea se schimba, noi nu, aici se afla ironia care ne omoara in final”. Sa nu il judecati prea tare pe Kyoto … doar sunteti si voi parte a orasului si trotuarele mereu pot genera ganduri la fel de intunecate precum asfaltul din noapte. “O data am zburat ... si n-a iesit bine. Sa mai incerc ? “ se mai intreba personajul nostru. „De multe ori am cautat sa evadez, sa ma regasesc printre ciresi si morminte, sa zbor alaturi de calul alb si de licurici. Dar n-am primit nici un raspuns, doar procesiunea ciclica nesfarsita de zile, luni, ani ... Invatatorul meu m-a lasat cu lectia cea mai sumbra, aceea ca la sfarsit, suntem singuri, si nu exista altceva decat pustiul rece si negru al eternitatii.”

Kyoto se inselase, iar. La sfarsit nu suntem singuri - noi, suntem doar noi, noi insine si asta nu e singuratate, dimpotriva, e completa intelegere a povestii. Ce mai conteaza sfarsiturile, daca esti precum pe muntele sacru, in deplina ta pace? Atunci vei sti ca eternitatea nu e nici rece, nici neagra, nici pustie, ea doar este. Abia atunci te vei putea privi pe tine, fara teama, ca intr-o oglinda, deoarece atunci transformarile nu mai au loc. Ti-am spus eu ... sub cuvinte e adevarul. Nu ma crezi ? Citeste mai departe ...

„Spune-mi”, il intreba Kyoto pe licuriciul ratacit langa un felinar ... „Ai putea sa-ti exprimi pasiunile ascunse ? Sau iti duci viata dupa directiile sociale impuse ? Alaturi de gramezile de oameni nebuni, lipsiti de orice sens si exprimare ?Ai putea sa-ti exprimi pasiunile ascunse, aici si acum ? Sa zbori liber, un suflet fara frica, fara nevoia de a te ascunde sau de a te rusina ? Zidurile inhibitiei s-ar putea sfrarama, vechile umbre s-ar estompa si lumina ar triumfa. Ca o pasare phoenix, din propria cenusa te-ai renaste si ti-ai trai viata din plin, in timp ce altii s-ar impeidica in lucruri marunte.” Licuriciul era … in deruta. In dilema in fapt. Nu stia ce sa raspunda. Si a raspuns cu primul lucru ce i-a venit in minte. Banal, pentru un licurici trecut prin atatea. „Eu pot sa-mi exprim pasiunile ascunse...uneori doar :)” cu un zambet, la sfarsit. Poate un zambet amar, asa cum il intelese Kyoto.

„Un singur lucru ii mai lipseste calului gri, necesar cuceririi stepelor”, isi spuse Kyoto mai vesel putin: „un licurici, care sa-i lumineze calea. Ma bucur sa aflu ca poti sa-ti exprimi pasiunile ascunse, macar tu un licurici pierdut pe strada. Poate imi spui si mie cum reusesti”. Licuriciul era pregatit sa blufeze nitel … niciodata nu e pregatit cu adevarat sa dezvaluie secrete celor din oras.

Kyoto stia insa ca nu era vorba de nici un secret, ci poate doar de o confirmare. Pana la urma, de ce nu s-ar intelege un licurici cu Kyoto ?