Mă uit la el cum mă privește clipind tacticos și rece.

- Ce vrei să faci cu mine? mă întreabă într-un moment de derută.

Să-i spun că nici eu nu știu, să-i spun că nu am nici cea mai vagă idee de ce acum, în acest moment se află în fața mea? Aș vrea să cred că îl urăsc din adâncul inimii, dar sunt prea slab pentru asta, așa că mai bine tac din gură și îl privesc întrebător.

- Aș putea să îți spun atât de multe, încât nu îți pot spune nimic. și-l urmăresc între două pâlpâiri.
- Ei, pe dracu. Spune acum, dacă tot ai venit aici.
- Păi nu știu cum, nu știu dacă am de ce, și nici nu știu dacă are sens. Probabil te-ar întrista goliciunea de care pot da dovadă.
- Atunci de ce mă deranjezi?
- Îmi cer scuze, nu știam că ești ocupat. Nu știu de ce am venit aici…
- Întotdeauna sunt ocupat. Oamenii au încredere în mine și îmi cer multe. Eu îi ajut să își curețe gândurile, să își ordoneze teoriile și meta-teoriile, prin mine creează, prin mine rămân, și prin mine se sting. Știu tot ce au ei mai uman, și eu îi pot defini că oameni. Sunt suma tuturor oamenilor, am atât de multe pe cap încât, câteodată, îmi vine să mă sting.
- Ai acest drept oare? Poți să-i lași singuri și dezorientați?

Aceiași cadență, același mecanicism. E rece și înfricoșător, iar eu mă întreb cum poate să fie atât de uman în zvâcnirile lui ritmice si bolnave.

- Pot să fac orice, îmi spune, sunt un cursor. simt cum tremură, știe că nu are cum, și a mințit.

Dau click-ul care îi oferă încă o clipă de nemurire, și închid. L-am trădat și l-am lasat singur cât suma tuturor oamenilor…