Nimic nu mă impune să săvârşesc crime, dar în acelaşi timp, le comit cu o ardoare de invidiat.
Dimineața, când lumea abia se trezeşte din toropeala nocturnă, eu deja simt plăcerea ce penetrează întreg corpul, după jocurile teribile în care m-a aruncat destinul. Oare nu e fascinantă ideea de-a sorbi puțină licoare purpurie, care-ți întăreşte creierul obosit de atâtea chinuri? E şi mai apreciată licoarea care circulă prin tine...o absorbi foarte încet, la intervale mici de timp, pentru a nu surmena venele.
Crima, vedeți, e ca un copil ce poate fi manipulat în orice fel. La răsăritul soarelui îți doreşti una, iar peste câteva secunde, feeria dispare şi sobrietatea pune stăpânire pe mintea ta, înnebunită de friguri...Vreai pământul peste care păşeşti, să se desfacă şi să te înghită pe veci, dar nu îndrăzneşti să o faci, căci de altfel, lumea va rămâne pustie fără tine, iar tu te vei simți umilită prin faptul că ai părăsit terenul de joc prea devreme...