Ma intorc mereu, privesc inapoi, ma bucur de trecut...
Privesc mereu soarele cerului meu, stiind ca o sa suprind numai sclipirea lunii.
Incotro ma indrept oare? Unde ma purtati voi, pasii mei, sperantele mele? Ganduri ascunse, napastuite, renegate, se intorc mereu. Ce pedeapsa e asta? ! Doamne? Doare! Chiar trebuie sa indur? Nu-ti intoarce fata de la mine! Eu sunt singura, voi sunteti multi...
Cateodata nu vad, doar simt. Si, ca o ironie a sortii, simt cu intensitate, dublata de dragostea de viata, de dragostea de lumina.
Cornul lunii rade deasupra mea! Sclipeste ca un ochi de demon ce rade in hohote
Unde esti? Soare? Unde esti?!
O ceata albicioasa acopera totul. Ma zbat sa ies din acest clei alb. Pe langa mine plutesc pesti. Ba nu, sunt stropi de soare.
A venit! Cat l-am asteptat.... Tot nu-l vad! Unde esti?...
Unde esti... Ce intrebare fara sens! E aici, ma acopera, ma ineaca...
Oare moartea e o pedeapsa de-ajuns de cruda pentru cutezanta de a VISA?
_________________