Încă răsunându-i în urechi, Simfonia a 9a nu făcea decât să o exalte pe culmile fericirii, să o cufunde liniștită în cele mai adânci și păcătoase gânduri, să-și creeze propria lume, să reinveinteze filozofia și legile vietii, să dispere și să simtă cel mai sublim sentiment în același timp. Aluneca în extaz în fotoliul sufrageriei, făcându-i semn Invitatei să închidă ușa și astfel să rupă legăturile dintre Ele și Ei. Cu ochii închiși , Invitatei i se păru ca o arătare a cărei suflet se desprinde încet de trup și se împrăștie în cameră, în fiecare obiect, umplând aerul, luându-l în proprietatea sa ca un stăpân. Părea că nu mai respiră și, mică, cufundată în fotoliul ca un giulgiu pentru ea, dădea impresia unei contopiri ireale. Desprinzându-se din încremenirea sa, Invitata își strânse brațele în încercarea de a alunga fiorul care, pentru o clipă, îi fremătă în tot corpul. Deși ea fusese cea chemată aici, fără a i se oferi o explicație, nu îndrăzni să o deranjeze pe cea din fața ei, rămânând cufundată și dezorientată în fotoliul alăturat. Astfel, tăcerea se prelungea, făcând atmosfera din ce în ce mai apăsătoare și creînd o liniște surdă… o liniște ce durea. Cu toate acestea, Invitata continuă să admire spectacolul mut al comuniunii dintre făptura din fața ei și mediul înconjurător, iar când totul părea a fi imortalizat ca într-un tablou, vocea Ei străpunse tăcerea ca un pumnal în timpanele firave ale Invitatei. Cuvintele îi păreau înghețate dar totodata vibrante ca și cum ar fi vorbit în cor alături tot ce se afla în jur.

- Știi ce vrei cu adevărat? Știi ce iți dorești în realitate? Știi ce înseamna să fii uman și totuși să nu fii om? Crezi că poți suporta suferința altora? Crezi că poți duce cu tine, o viață întreagă, batjocurile și jignirile celor pe care vrei să-i ajuți? Crezi că poți zâmbi de fiecare dată cand cineva te lovește cu cuvinte grele? Crezi că poți plânge cu cel suferind? Crezi că poți râde cu cel fericit… și totuși să nu simți nimic? Crezi că poți trăi pentru alții și totodata să ai propria viață? Ai prefera să fii cel care primește ajutor sau cel care îl oferă? Ai prefera să fii calul de bătaie al tuturor și să-i înfrunți cu zâmbetul pe buze sau să dezlegi furia ta asupra celor care zâmbesc? Ai prefera să-ți consumi energia pentru alții sau să o primești? Crezi că știi când să păstrezi un secret sau când să îl divulgi? Crezi că știi când să-ți încalci jurămintele sau când să taci spre binele cuiva? Crezi că știi? Crezi că poți suporta insuportabilul? Crezi că poți fi... Eu?

Căci da, așa sunt eu. Sunt omul tuturor și totuși sunt a nimănui. Sunt prietenul tuturor și totuși nu am nici un prieten. Sunt zâmbetul celor suferinzi și lacrimile celor secătuiți. Sunt oriunde și oricând și totuși sunt acasă. Sunt pe placul tuturor și totuși am o personalitate individuală. Gândesc pentru toți și totuși nu gândesc pentru mine. Simt pentru toți dar nu am sentimente față de nimeni. Îi fac să zâmbească, îi fac să plângă. Le arăt drumul, le îndrum pașii. Nu sunt Dumnezeu dar nu sunt nici om. Sunt Eu. Sunt Eu și totuși sunt nimeni. Sunt fiecare particulă și clipă a vieții și totuși am un trup. Exist pentru alții și totuși trăiesc pentru mine. Sunt ca Ei și totuși nu mă asemăn nimănui. Sunt devotată lor și totuși sunt independentă.

Nu e suficient să vrei să-i faci să zâmbească. Zâmbetul lor este fericirea mea. Îi detest pe cei care mă acuză de prostie(infantilism) și egoism. Îi detest pe cei care vorbesc fără să aibă idee despre ce. Și totuși, vreau să-i văd zâmbind. E nevoie de mai mult decât un simplu “Vreau!”. E nevoie de rezultatul unei meditații intense prin care totul să decidă că acesta este motivul pentru care faci umbră pământului, că acesta este motivul pentru care ai văzut lumina zilei, respiri și pentru asta te-ai născut. Convingerea înseamnă totul și convingerea desăvârșita e imposibil de atins…

Fiecare vorbă parcă mișca în creierul Invitatei mici mecanisme care, până în acel moment, erau inerte. Avea în fața omenirea întreaga într-un singur om, sentimentele celor care au fost și celor care vor urma, într-o singură ființă, trăirile, adunate și concentrate într-un singur suflet…

- Te-am pierdut în ideile mele? îi auzi vocea zâmbitoare.

O dată cu acest zâmbet, orice urmă a atmosferei moarte se risipi, lăsând loc razelor soarelui, care mângâia acum bietele particule proaspăt eliberate de tirania Ei. Deși vorbise numai un minut, Invitata resimți amețeala ca după o noapte dormită în urma unei doze de hașiș. Cu toate că cea din fața ei era acum un copil “ordinar”, pielea albă a acesteia încă păstra urmele transformării anterioare. Nu pricepea atât înțelesul cuvintelor, cât înțelesul sunetului vocii Ei, care-i străpunse fiecare por și nerv.

Ea se ridică brusc, întinse mâna către paharul de cognac de pe măsuță și după câteva clipe cât îl privi gânditoare, îl sorbi dintr-o înghițitură. Vădit mulțumită de gustul acestuia, exclamă, cu o propoziție care avea menirea evidentă de a pune capăt acestei “discuții”:

- Nu ești pregătită pentru asta. Du-te și trăiește-ți viața. Iubește și fii iubită. Fii oarbă la suferințe și deschide ochii la ceea ce te face fericită. Ieși Acolo și bucură-te de ceea ce îți oferă lumea. E spre binele Tău. Tu cauți să fii martir din propria vanitate și pur egoism. Nu faci experimente pe propriul trup și suflet. Eu nu sunt martir. Eu îmi trăiesc viața pe acest pământ, așa cum te îndemn și pe tine să o faci.

În timpul petrecut alături de Ea, Invitata văzu un om al materiei din jur, un increat, acel ou dogmatic al lui Barbu; un copil ce ținea soarele în mână și rupea din el ca Iisus din pâine, oferindu-l celor din jur; un bătrân conștient că viața sa și-a atins limita și a cărui experiență se poate citi pe chip. Întregul ciclu uman perindându-i-se prin fața ochilor, încercând să o facă să înțeleagă… Să înțeleagă, Ce?

Se ridică fără nici un cuvânt și pașii o purtară inconștient către ușa. În momentul acela, Ea era un monstru.

Ea zâmbi în urma Invitatei și sub oftatul adânc își zise încă o dată: “Nimeni nu e ca mine… Nimeni”