Împinse ușor ușa, care scoase un vaiet prelung și tăios. Păși pe podeaua prăfuită de trecerea timpului, ce scârțâi sub greutatea pașilor săi. Printre draperiile de muselină, lumina roșiatică a apusului se strecura în cameră, șerpuind pe masa de lângă fereastră, apoi pierzându-se pe covor. Se aproprie de geam și aruncă o privire. Pe aleea pustie din fața casei, un motănel arămiu alerga după o frunză ruginită de octombrie. Imaginea acestuia îl făcu să zâmbească cu amărăciune. „Ei i-ar fi plăcut”, își zise în gând. „Adora pisicile.”
Se îndepărtă de fereastră. Nu mai vroia să se gândească la ea, era prea dureros. Dar camera încă îi mai păstra mirosul. Aproape că o putea auzi cântând, așa cum făcea mereu când lucra. Într-un colț, un tablou neterminat în șevalet plângea după creatoarea sa, fără să știe că ea nu avea să se mai întoarcă. Bătrânul pian din mijlocul camerei tânjea după atingerea degetelor ei, dar nu avea să le mai simtă mângâierea nicicând. Nimeni nu va mai cânta la clapele sale Sonata Lunii a lui Beethoven așa de frumos cum o făcea ea. El se plimbă prin cameră în tăcere. Podeaua plină de colb cerea să fie măturată imediat de cea care obișnuise să o facă atât de grațios. Dar ea plecase, iar acum întreaga cameră gemea după ea, la fel ca și inima lui.
Presiunea camerei era așa de puternică încât simțea că se sufocă. Totuși nu plecă. Trecuseră luni de zile de la moartea ei. Merii abia îmboboceau pe atunci. Din acea zi nu mai intră în camera ei și nu mai dădu nimănui voie să o facă. Nu vroia să creadă cu adevărat că ea murise. Se amăgea, crezând că ea încă mai era aici, citind sau pictând. Uneori, noaptea, i se părea că aude pianul cântând. Însă azi își făcu curaj și intră. Văzând acum camera goală, se simțea mai singur ca niciodată.
Se opri puțin în fața șemineului, uitându-se pierdut la fotografiile de deasupra lui. Era frig și vru să aprindă focul, dar cărbunii se împotriviră cu stoicism. Vroiau ca ea să îi aprindă. Renunță la idee și se îndreptă spre bibliotecă, unde cărțile erau aranjate într-o ordine impecabilă. Una însă era pe margine, cu semnul de carte aproape de sfârșit. Probabil o citea înainte de a muri. Ce păcat! Nu reușise să o termine. Nu apucase să vadă dacă cei doi îndrăgostiți au rămas sau nu împreună. Luă cartea, o scutură de praf și citi titlul: „Jane Eyre”. Își trase un scaun, se așeză și începu să citească: „În ziua aceea nu te puteai plimba. Rătăcisem dimineața…”