să unim capetele flăcărilor, darius, contrar arderilor, altfel mozaicul va rămâne așa, neîntregit.
să fie existența în nașteri simple, iar neîntâmplatele mituri celtice, care mă urmăresc încontinuu, să tacă, ori să răsune doar în ochii mei, precum incantațiile în surdină.

să nu fie nicio asemănare imposibilă, nicio diferență neasimilabilă, așa, un acord prim între femeie și bărbat, ca între viitor și trecut, unicul liant posibil ce impregnează materia.

să demontăm împreună pârghia iluziei, dar și Iluzia iluziei, fiindcă nu e timp acum decât pentru arbori de viață și fântâni de lumină.

să îmi atingi mâinile, darius, în fiecare noapte, eu Necunoscuta din roata de argint, să mă faci dragoste încet, într-un ritual de inima lunii. și să nu îți imaginezi decât lumea din lotus.

să destrami umbrele profetice, indezirabilul, absența. să nu uiți că și pietrele obosesc, și apa își închide memoria. edictul meu pentru frumusețe și libertate este înscris dinăuntrul spre înafara materiei.

să mă porți înfășurată în jurul numelui tău, darius. îți sunt vocala lipsă. începutul și sfârșitul.