Nu știți cumva cine mi-a decapitat ursulețul de pluș?
Nu, nu vreau să-i cer socoteală, era oricum un amărât de animal de pânză umplut cu talaj. Și-așa crescusem demult și drăcia aia de jucărie se cam jigărise de la atâtea singurătăți în care o ținusem strâns în brațe. Eu am aflat că lacrimile - cel puțin ale mele - au efect coroziv atunci când am văzut urmele lor arse pe biata lui blăniță cafenie.) Așa că, dacă mă gândesc bine, mi-a făcut un serviciu decapitâdu-l. (V-am spus, nu-mi era de nici un folos, doar ocupa un loc prăfuit în colțul raftului de sus.) Dacă l-aș întâlni, aș putea să-i strâng mâna în chip de mulțumire, ba chiar să-i ofer o mică recompensă simbolică pentru gestul lui binevoitor. (Eu una nu m-am învrednicit niciodată să-l arunc, deși gândul ăsta mi-a străbătut de câteva ori mintea. Acum, mi-e mai ușor s-o fac fără să-i văd ochii blegi, de plastic cenușiu.) Aș vrea să-i spun: "Mulțumesc, domnule, că m-ai salvat de copilăria mea!" (Ce să mai fi făcut cu ea, cu copilăria vreau să zic?)
Așadar, nu știți cumva cine mi-a decapitat ursulețul de pluș?