... sfărâmă craniile unul câte unul, pășind printre mormanele de oase albe. Vântul îi flutură mantia neagră, impregnată de praful sidefiu și găurită după atâtea milenii. Caută suflete... puținele suflete rămase în iadul numit Pământ. Cei care se împotrivesc sunt primii, primii care simt coasa sticloasă fulgerându-i într-o mișcare orizontală. Ușile Împărăției Morților s-au deschis și totuși... sufletele nu încetează să fie întemnițate. Dumnezeu, armata Lui de Arhangheli și cetele de îngeri întârzie să apară. Spiritele nu mai au loc în iad; aleargă înnebunite, înfricoșătoare... Spasmele, durerile și privirile acelor câțiva care se căiesc le înverșunează și le motivează. Dinspre Apocalipsa fluiera demoni. Moartea, în mantia ei, nepăsătoare și insensibilă, își continuă mersul sacadat. Nimeni nu înțelege ce s-a întâmplat, cum de s-a ajuns la asta... însă toți ȘTIU.
...un foc din Ceruri fulgeră un spirit subteran care se zvârcolește de durere. Apoi altul; numărul lor se înmulțește...
... totul e Alb, din tot se revarsă Iubire, din tot se revarsă Iertare...