Radu Vancu (n. la 13.07.1978, or. Sibiu, România), este poet și doctor în Litere la Universitatea „Lucian Blaga“. A colaborat cu revistele: Transilvania, Euphorion, Vatra, Tribuna, Dilema veche, Ex Ponto, Timpul, Cuvântul, Steaua, Caiete critice, Contemporanul. Cărți publicate: Epistole pentru Camelia, Imago, Sibiu, 2002; Biographia litteraria, Vinea, București, 2006; Mircea Ivănescu. Poezia discreției absolute (eseu), Vinea, București, 2007, Monstrul fericit, Cartier, 2009.

Lumea nouă (amintire pentru tatăl meu)

Dar, deocamdată, lumea asta:
lumea care a început cândva
între unșpe fără cinci și unșpe și cinci
în dimineața de noiembrie, cu strigătul tău mic
anunțând separarea definitivă a vertebrelor
și erecția mecanică a spânzuraților.

Lumea ta se sfârșea cu marele animal de lemn,
cu piele aspră și rece, în burta căruia
erai închis. Oameni pricepuți
au așezat cu grijă în pământ
animalul bej cu puiul în marsupiu
și au tras pământul deasupra ca o cortină.

Și aerul s-a tras atunci ca o cortină
și am văzut lumea nouă: te odihneai în a șaptea ta zi,
cu jumatea de rachiu alb în față, fericit ca un rege,
așteptându-mă cu paharul pregătit.
Oasele mi s-au topit de fericire și groază și am rămas pe veci îndatorat
animalului care te dusese să te nască acolo.



Ecaterina Bargan: Ce reprezintă pentru dumneavoastră poezia?

Radu Vancu: Un fleac vital. O bagatelă care te ține viu. O jucărioară care poate face diferența între viață și moarte. La propriu, așa cum a făcut-o pentru deținuții politici din pușcăriile comuniste.

E.B.: Ce v-a determinat să deveniți scriitor?

R.V.: Megalomania. De foarte mic aveam viziunea mea vorbind pe stadioane maselor și mișcându-le. Pe la cinci-șase ani mă visam așadar Adrian Păunescu. Pe la unsprezece-doisprezece m-am deșteptat și am început să scriu poeme pentru domnișoare. Așa am devenit poet biografist.

E.B.: Aveți vreun text preferat între cele pe care le-ați scris până acum? Ați putea să ne citați câteva versuri?

R.V.: Îmi pare rău, nu pot face asta.

E.B.: Care este atitudinea dumneavoastră vis-à-vis de expansiunea publicitarului în societate?

R.V.: Ambiguă. Pe de o parte, societatea spectacolului, cu formula lui Guy Debord, e hipnotică; pe de alta, e distructivă, dacă-i iei iluzia în serios. Dincolo de teoretizări, e cam jenant că televiziunile au ajuns tarabe pentru cele mai sordide mărfuri.

E.B.: Se poate trăi doar din literatură, din punct de vedere financiar?

R.V.: Nu știu dacă în România se poate trăi din literatură. Și, de altfel, în ce mă privește, nici n-aș vrea asta – simplul gând că bunăstarea familiei mele ar depinde de felul în care știu să-mi vând fantasmele mă paralizează. Bazaconiile mele poetice sunt treaba mea, nu au nici o utilitate pentru altcineva, în nici un caz n-aș putea să le marketez, cum se zice. Cum ar fi, de exemplu, să știu că dacă nu scriu până mâine un poem n-aș putea să cumpăr pâinea? M-ar deprima total, și sigur n-aș mai putea scrie, și implicit pâinea ar rămâne pe raft. Așadar, glumind și nu prea, aș zice că tratarea poeziei ca marfă ar duce la prăbușirea societății de consum.

E.B.: Ce atitudine aveți față de mass media? La ce ne poate duce mass media?

R.V.: Mass-media înseamnă și Discovery, dar și OTV; Mezzo, dar și Taraf TV; CNN, dar și Antena 3. Încât a trata nediferențiat un spectru așa de divers mi se pare o eroare. Oricum, explozia Internetului a diminuat mult posibilitatea mediei de a manipula, iar Twitterul s-a pus chiar în slujba Revoluției (precum altădată suprarealismul). Cert e că mass-media marketează mai eficient răul decât binele, după cum oamenii consumă mai degrabă răul decât binele.

E.B.: Mai avem minuni?

R.V.: Revoluția din ’89 a fost una, cea din ’09 alta. Suntem contemporani cu un șir de minuni care poartă numele generic de căderea comunismului. Că le plătim printr-un șir riguros contrapunctic de orori, și asta e adevărat. Învățăm pe pielea noastră ceea ce știm din vechile texte: minunile costă.

E.B.: Scrieți sau ați scris un jurnal? Credeți în literatura jurnalului?

R.V.: N-am scris jurnal niciodată, dar poezia mea e un fel de jurnal, s-a spus asta de către unii critici. Nu știu de ce n-am ținut, nu spun că n-o să țin niciodată; cât despre literatura jurnalului, sunt un avid consumator al ei și, până la urmă, al oricărui specie a genurilor biograficului. Sunt pentru mine literatură superlativă jurnalele lui Ernst Jünger, dar și Jurnalul fericirii al lui Steinhardt, memoriile lui Maurice Nadeau, dar și corespondența lui Flaubert. Adevărul omului concret pare aici mai la îndemână, eul ficțional e mai sangvinizat, îi cresc fâșii de carne și mușchi peste coastele goale și imateriale.

E.B.: Care sunt scriitorii care merită să fie citiți?

R.V.: E aici un cerc vicios: merită citiți toți scriitorii despre care, după ce i-ai citit, știi că merită citiți. Trebuie, așadar, să-i citești întâi ca să vezi dacă merită citiți. Un răspuns scurt ar putea fi acesta: merită citiți autorii care merită recitiți.

E.B.: Mai țineți minte prima carte lecturată?

R.V.: Nu. Ar putea fi o Biblie ilustrată pentru copii, din casa bunicii mele din Cisnădie, dar nu pot fi sigur de asta.

E.B.: Povestiți-ne o întâmplare hazlie din viața dumneavoastră.

R.V.: A fost hazliu să-l văd pe Mircea Geoană țopăind. Cam la fel de hazliu ca o secvență din The Great Dictator al lui Chaplin, să zicem.

E.B.: Care este crezul dumneavoastră poetic?

R.V.: Cred că poezia te poate salva. Restul sunt chițibușuri.