fereastră spre adevăr și frumos, deschisă larg în infinit, prin care m-am privit până în adâncuri și am putut să-mi descopăr nebănuitul din suflet. să-l cunosc și să încerc să mă împac cu el. neștiut de nimeni, să-l ajut să iasă la suprafață și să mă definească.

oglindă fermecată ce m-a lecuit de fantasmele tenebroase ale magiei în care trăiam. prin ei am putut să-mi zăresc nimicul, efemeritatea și urâțenia. să mă descopăr și să mă jenez de ce vedeam în spatele chipului meu… tragică mască de care adonisul din mine era atât de mîndru.

strălucire caldă în care, uitând total de mine, înnotam cuprins de o dulce voluptate. dar care nu m-a umbrit niciun moment și prin care am crezut că încep să mă descifrez erotic, biet muritor, în fabuloasa lume de mister a eternului feminin.

lumină candidă ce m-a ajutat să văd și dincolo de mine. să mă sperii de orbirea în care trăiam, să mă îndoiesc de cel care credeam că sunt… să-mi alung falsul și orice urmă de narcisism și să-l doresc pe cel care nu mai eram.

scânteiere de mister ce mă îmbăia, dyonisiac, în verdele ei sacru revărsat, binefăcător, peste mine… ca o mare străvezie, purificatoare, ce m-a scufundat în beatitudine și m-a purtat, o clipă, pe valurile ei prin paradisul tinereții fără de sfârșit.