Niciodata nu am crezut ca voi ajunge sa confund lumea cu Universul.Eu cred ca aceste doua parti nestiute ale Cosmosului sunt doua
elemente foarte diferite.Spun ca Universul face parte din Cosmos,dar de fapt aceste doua elemente sunt complet identice.E,dupa
opinia mea un infinit creat dupa asemanarea altui infinit.Am ajuns sa vreau sa plang lacrima Universului asa cum am ajuns sa iubesc
nebunia lumii.Odata,cu trecerea melancolica a timpului o sa-mi aduc aminte de lacrima mea,care se confunda cu cea a Universului si
am sa o anunt cu resemnare ca in vesnicia ei eu mi-am aflat eul pierdut de multe vreme incoace.Dupa mai multe trceri ale timpului,cu
voebe rostite pe-ascuns am sa am grija sa-i amintesc ca undeva,pe miscatoarele raze aliniate cu grija,voi fi martor la neputinta ei de a
renaste in maintirea eului meu.Si atunci,dupa mai multe treceri ale timpului,cand totul va fi infinit,cu o ultima frantura a deziluziei mele
prostesti ii voi asterne pe aripi un scurt mesaj.Acela va fi unul foarte greu d einteles pentru ea,dar nemaipomenit de usor si de
nostalgic pentru gaurile aflate in inima mea,gauri confundate cu abisurile nefericirii odata nascuta in Raiul nemuririi.Ea isi va da seama
ca amarul meu si cu dulceata ei n-au fost intamplatoare.Ele petrec clipe sublime intr-un suflet rebel,uitat insa de iubirea nesteptat de
cuminte a ingerilor speriati de infinitatea aerului pe care il respira neincetat.Acum a sosit vremea sa-mi iau ramas bun de la lumea
nebuna si sa confund Universul cu noi lacrimi,moment in care voi abstractiza totul pana la neputinta.