stăteam amândouă pe acoperișul casei
și vorbeam, ne uitam la luminile lungi ale ferestrelor
jgheaburile erau pline cu mingi verzi

ea avea o fustiță cloș, ca mătasea
și vântura o creangă de cais
sau doar se prefăcea că ascultă șuierul acela
ce poate să scuture

eu îi spuneam mai multe parcă duceam pe umăr
un sicriu mereu fără importanță
și norii treceau ca niște șenile

dedesubt roiau puneau o masă albă
apoi i-am auzit mâncând până târziu
am aruncat cu fluturi schilozi în toți ca și cum
făceam o ikebana din flori tot mai scurte

ne-am dat jos de-acolo nu copii, nu cuminți, nici măcar împreună
și-aproape fără teamă
din nou am ratat