irişi petunii şi trandafiri pe mormânt
o zorea dintr-un bob de nu se ÅŸtie de unde venit
ţi se-nfăşoară pe cruce cu florile deschise
ca nişte ochi albaştri privind către cer

aprind lumânarea de azi o aprind şi pe cea de ieri
stinsă de ploaie şi vânt
în liniştea asta mare o aud sfârâind
şi-mi pare un murmur de negânduri venind din adânc

poate subconştientul meu percepe o prezenţă subtilă
de mă trezesc vorbind cu glasul şoptit
cerându-ţi iertare că egoist te-am pus în ţărână străină
ca la timpul ce-mi va fi sorocit să fiu alături de tine

pentru cea de-a treia pomenire te iau cu mine în gând
să mregem acolo unde tu te-ai născut
pe urma paşilor noştri ce ani şi ani i-am făcut
prin sat curte obor pe la Desnăţui şi grădină...

era să uit l-am visat pe tata tatăl tău în noaptea trecută
era parcă într-un balcon de volieră aşezat în genunchi
cu mâna stângă se ţinea de ochiurile plasei de sârmă
cu tine sub braţul drept aplecându-se pe pământ să te pună

ajunsă jos râdeai în sarafanul tău cu buline şi luai
din mâinile lui una după alta bibilici şi găini toate albe
voiam să vin dar mă oprea acel zid de lumină
te-am strigat tu râdeai dând drumu la păsări
bucuroasă de-al lor fâlfâit

eram mâhnit tare mâhnit dar în vis
mi-am dat sama că-i vis şi m-am trezit
în stare de veghe mă tot întrebam
ce tâlc au oare albele păsări...

plec în veşnicia ta rămâi cu bine
peste o săptămână voi reveni cu o nouă lumină
şi îţi voi povesti draga mea...