Sunt momente în viața noastră când avem nevoie unul de altul...și le risipim invocând mii de scuze...și alergăm în neant sau în întuneric, răscolind ce de fapt e atât de bine știut. Lumina noastră sufletească e eclipsată în zadar...de omenescul: așa am crezut...așa am văzut...așa am visat. Regăsirea forțelor interioare de a face cale liberă și luminoasă în drumul nostru, nu poate fi decât sinceritatea noastră atât cât putem noi să o simțim....și cât de dulce este sufletului. Numai îndemnul de a-ți urma simțirile, te face ca sinceritatea să-ți fie aproape și să te ajute să-ți elibereze sufletul.
Uneori rătăcirile noastre au izvor dincolo de realitate dar trăirea, simțirea lor profundă, ne dă forțele reale...ale intensității de a simți viața dincolo de aparențele ei.
Sunt istovită căutând frumosul...cel pe care nu-l putem vedea la tot pasul...mă inundă uneori lacrimi de plăcere să privesc trecerea noastră ca o nălucă într-o lume unde nu poți măsura nimic și de unde nu poți aștepta nimic. Să privești numai cu sufletul totul, e o nebunie, o invidie a ceea ce este...să privești cu speranță, pare întoarcere în timp.
Și câtă nevoie avem unul de altul! Să te întreb, să te ascult, să te aprob sau nu, să te invidiez sau să te resping, să-ți caut greșelile sau să te accept doar pentru a fi împreună, să mă deghizez sau să pot accepta totul, să te iubesc inconștientă sau să prefac totul și multe altele care sufocă spiritul lenevit în trufia libertății. Câtă durere putem aduna fără să știm că dincolo de toate și de tot stă calea lungă și luminoasă a celui ce ne-a dat viață...și numai o viață. Așa încerc să simt curat și cu simțire inima ta, citind uneori printre trăirile mele fără a interpreta greșit ce simți tu și cum gândești...
Îți mulțumesc mult că exiști...și consideră-mă o părticică din visele tale.
Să visam împreună...ce dor ascuns ne leagă...!