M spune că e foarte simplu. îmi ia ochii și-i aruncă în cer. cerul se umple de lacrimi
el râde cu Dumnezeu de spaima mea oarbă.
îl rog să găsească o cale. pe M îl rog. dar mult mai repede mă aude Dumnezeu și-mi împlinește trei dorințe
parcă aș fi prins peștișorul de aur. când îi dau drumul se transformă în ochiul argintiu al lui M

eu nu cred că e simplu. stau la capătul lumii. abia deslușesc perspectiva infinitului prezent.
zidul absoarbe adâncimile și pădurea în care mă refugiez când vine timpul.

M nu simte că-l roade șobolanul. el e frânt. ce știe el. sângerează și gata.

câinele galben al spitalului se lipește de mine ca de un orb. mă conduce tăcut pe aleea pietruită. nu-i simt pașii alături. nu-i simt botul umezindu-mi palma. se aud roțile de cauciuc răsfirând pietricelele. nu spun că știu unde sunt. nimeni nu știe. aleea nu se termină cum credea M. nimic nu se termină
când suntem orbi suntem liberi. suntem mai aproape de pielea noastră atotștiutoare.

M nu simte niciun fel de teamă. de mult e înfrânt. dar încă mai râde sub ploaia sărată. i-am lăsat lui cerul și câinele galben.