Ne-acoperă umbra clepsidrelor sparte.
Prin noi întunericul fumegă mut.
În ochi nici o lacrimă nu ne mai arde,
Cu șoapte de ură, cu șoapte de moarte
Clădim ziduri reci din bucăți de trecut.

Cad măști și sub ele se clatină, hâdă,
Minciuna ce-și scuipă otrava spre noi
Și gura-i ne rupe din carne, flămândă,
Și plăngem, de poate și ura să râdă,
Lătrăm și urlăm, tăvăliți în noroi

Cu colți șiroind picături de lumină
Plecăm preasătui, ghiftuiți și pustii,
Cu sufletul gol și cu patima plină
Și poate și frig și tăcere să vină
Acum, când clepsidrele toate-s târzii.