Unde oare s-au ascuns diminețile? O Doamnă!
Când ne-ntâlneam, eram străini și afară era toamnă;

Când parcuri seara colindam și te iubeam ca un mișel
Iar tu treceai nepăsătoare, râdeai vorbeai cu el.

Ba chiar un vânt de prin brumar suflat parcă de-o astră
M-a tot împins, m-a răsucit căzându-ți sub fereastră.

Da... era o noapte cum două n-au fost, o noapte la un secul
Iar pieptul mă ardea cumplit iar inima îmi aredea pieptul.

Am stat cuminte ca o fată nepătimind cu gândul
Acolo sub boreea ta, acolo, ascultându-ți cântul.

Si jur, c-atunci cuprins de vraja vântului suflat de astră
Părtași am fost noi doi la nunta noastră.

Știu doar, cadou nu ți-am făcut tu îl aveai pe el
Dar crezi tu că din inima-mi și suflet nu ți-am făcut inel?

Știi că în urma pașilor, atunci și acolo unde te zaream
Era altarul pentru noi și eu, și Eu eram.

Dar n-am să uit de-ar fi să mor de șapte ori
Că într-o dimineață, o Doamnă!
Când singură ședeai în parc și te priveam în taină
Tu m-ai zărit, m-ai strâns de mână și mi-ai spus:

E toamnă... e frumos. E toamnă...