nici cap nu mai am, nici minte. sunt ca un nebun care desenează pereții.
de la arhimede am învățat că un om scufundat într-o iubire dislocă
aceeați cantitate de iubire. de la newton am învățat să stau sub un măr
să învăț gravitația. ce e aia, că eu plutesc de zile bune pe marginea iadului
și ca în principiul întîi al termodinamicii, eu îngheț.

dragostea e pentru cei puternici, eu sunt ca firul de trestie. gîndirea mea e
dragoste. din două zboruri fac unul singur, așa știu eu adunarea. și două
dureri se anulează una pe alta. heraclit spune că nu poți trece de două ori
prin aceeași iubire. nici eu nu pot. dacă o avem pe asta putem face
ca grecul, dă-mi un sărut și voi opri pămîntul în loc să ne facem un selfie

în afara timpului, al spațiului, să fim noi doi și nimic altceva să nu conteze.
dar tu nu. îl țin într-o mînă pe filosof și într-una pe preot. e și un doctor
pe aici. cum mă uit în ochii lor, parcă îmi spun, oricum ai da-o, la noi ajungi.
iar eu vreau la tine, cu tine, să-mi simt ficatul lîngă ficatul tău și mă fac bine.
din nașterea tragediei am învățat că tragedia e cînd nu ne vedem. tragedia e artă.

ca arta să se întîmple e întotdeauna nevoie de doi. am putea fi noi amîndoi.
privesc pereții și pe pereți scrie privește cerul. dar nici pe pereți nici pe cer
nu scrie privește în tine, să te vezi în inima ta ca în inima altcuiva.
cînt te vezi în altul, așa cum ești, abia atunci ești. nu cîntarul îți arată greutatea
cum ți-o arată dragostea. d-aia merele lui newton nu-mi cad în cap.

pentru că plutesc. nu am greutate. iubesc.