"N-aveți cumva o lebădă?" strigai cât te ținea gura și strada rămânea inflexibilă, ca un furnal țeapăn pregătit să scoată doar fum pe gură, în timp ce uzina măcina spirite. N-aveți? A mea cântă și nu-i mai pot duce strigătul în spinare. Te ridicaseși pe scaunul de lemn, singurul semn rămas mărturie din serile în care ne așezam pe rând la pian, lebede prinse în jocul fecund al luminii. Te ridicai cu grație plutind în semiîntunericul camerei și executai mișcări pe care eu, cu siguranță, nu le-aș fi putut face vreodată. Dansul tău mă încălzea, îmi dădea un soi de energie pe care o înmagazinam de teamă că, într-o zi, lebedele au să cânte. Nu știam când. Nu știam de ce. Te aud doar strigând spre strada pustie:"N-aveți cumva o lebădă?"