Aș fi fost al tău…
dacă timpul avea curaj
să ne prindă de mână
în același anotimp.
Dar timpul,
timid ca un copil prins cu furtișag,
ne-a aruncat în vieți diferite,
cu aceleași vise.
Eu în toamnă,
tu în primăvară.
Eu știu să pierd,
tu abia înveți să iubești.
Ne-am văzut din depărtarea
a două secunde care nu se ating
și numim asta destin,
deși e doar lipsă de sincronicitate
într-o iubire care are toate răspunsurile,
dar niciun ceas potrivit.

Am învățat să nu te ating,
cum înveți să nu atingi flacăra,
nu din teamă,
ci din respect
pentru durere.
Căci atingerea ta
nu ar fi bucurie,
Ci dulce păcat.
Ceva ce-ar aprinde cerul
și-ar lăsa în urmă
un gust de jar pe piele.
Te privesc de la distanță,
așa cum privești o icoană
care nu-ți răspunde,
cu inima plecată,
cu genunchii gândului
zdrobiți de reverență.
Tu ești ardere.
Eu sunt fum.
Și tot ce pot să fac
e să nu te sufoc
cu dorințele mele.