i-ai mai fi adăugat puțin roșu în obraji

nu doreai să estompezi veștejirea

timpul intrase adânc în pori

modelase golul care lua proporții neobișnuite

ținteai o viziune optimistă

pensula nu te mai asculta

deforma suprarealist cerul de ametist reflectat în ochii ei

părul devenea și el violet din șatenul comun

și-ar mai fi și alte detalii

n-am căderea să spun

atelierul tău dădea impresia că se rotește după măsura izbirii de lucruri

poate o ciocnire mai ciudată impunea rotirea

poate un vertij te făcea să evadezi simbolist în suprafețe încărcate de vinețiul greu

pensula evadase și ea din carcera sinelui tău autoritar

tușele se apropiau tot mai mult de centrul veștejirii

ruginiul își lăsa amprenta

apoi zbura în frunzele din care plecase

fără să știe cum

fără să știe de ce

la fel cum oamenii n-au habar de ce mor

deși învie sau nu în amintire