Ploua...
Încet- cu lacrimi mici și ude
Să nu se spargă liniștea de false unde.

Erau tineri...
Fiecare având grijă unul de celălalt
Să nu se piardă vraja de cobalt.

Spuneau...
Vorbe de basm și povești cu îngeri
Să nu uite cumva de Dumnezeu.

S-a întâmplat...
Ca unul să plece, ca celălalt să uite
Să nu intre în remușcări albe și mute.

Ploua...
Când și-au jurat credință,
Plouă...
Acum, când se despart în neființă-
Ce mai contează o iubire spartă
Când Dumnezeul lor e-acum unul de piatră.

Plângea...
Încet- cu picături ude, tăcute-
Pe scânduri ude și atât de mute.

Îmbrățișa...
Un trup tăcut și plin de amintiri fugare,
O iluzie morbidă, o iluzie ce doare.

Credea...
Că va prinde din adânc suflare,
Dar nu, simțea că totul moare.

A renunțat...
Să spere la iubire
Și la povești de crudă amăgire.

Ploua...
Când și-au jurat credință.
Plouă...
Acum. Imensă suferință!

Pe cruce ard două lumini de ceară.
De ce i-a trebuit atâta timp să moară?
Putea să plece, putea chiar să rămână,
Dar nu lăsându-i dragostea în urmă-
Nu fără rost, nici fără de credință,
Căci n-a fost totul o simplă suferință.

Acum, în agonie, cu un Dumnezeu de ceară,
Cel ce trăiește vrea doar ca să moară-
În necredință...