Nu ne mai uităm în dungile din palme,
că se creează atâta fericire: atâta spumă
caldă se șterge de palmă și nu castanul meu
cu ramuri grele o să ne prindă în căderea
din vârful lui.
Râmân, deși nu e, rămân înviorată în pereții
lumii, și nu ascult cum se soarbe zugrăveala
lor în pași însemnați, în izvoare calde care
nu ne aparțin, nu în măsura în care le
aparținem noi.
O frumoasă repudiere în viscere,
o frumoasă criptă în liniile vieții, și astfel,
o răsucire în penele pliculețului- ce-ai avea
de spus la aburul lui mentolat, la răscrucea
pe care vadurile lui închise o soarbe până
la iarnă?
E ascunzișul meu de argint în care zilele
se arcuiesc una peste plicul alteia- vezi,
în asta foșnesc foșnesc lungi cărbuni, lungi
radiere care or să primeze cântecul
- călătorim cu amintiri și ne decupăm pâinile
ne decupăm pâinile. La același toboșar care
ne bate ne bate să scoatem prin pleope
curățenia.