Poate că unele lucruri nu se schimă niciodată,
Dar, când te văd acum, după atâta vreme,
Îmi pare că am în față umbra ștearsă a unui trecut de mult uitat.
Îmi pare că a reînviat cenușa ce a căzut din ochii tăi de lut
Care acum un timp erau mai vii, mai calzi, mai expresivi.
Și-mi pare că acum, când plouă și tu-mi stai înainte,
Nu văd un om, ci o ceață străvezie
Care încearcă să-mi vorbească,
Să îmi explice că viața merge mai departe,
Că lumea trece, vine și se schimbă.
Dar tu, de fapt nu spui nimic, m-aștepți pe mine să vorbesc;
Iar eu am rămas mută, tristă, abătută,
Că ceea ce era înainte viu, frumos iar eu iubeam,
E-acuma praf și pulbere și vreau
Să pleci, să te pierzi în alte umbre
Unde eu să nu pot să te văd.
Și sper, că-n vremea ce-o să vină,
Cenușa ta – praful sau umbra ce ai devenit în mod bizar
Să te aducă înapoi așa cum aș fi vrut să fii.
Și o să-mi iert atunci tăcerea și o să zic
Că poate… unele lucruri nu se schimbă niciodată…