Dorință

Când mergem pe cărările căderii,
Se cade să îți ridicăm și monumente?
Când degustăm păcat cu gustul mierii,
Să-Þi închinăm și ode concludente?

Să Te târâm în glodul nostru care,
Mânjit cu aur, și cu pofte scumpe,
Să Þi-l înfățișăm ca lumânare
Din care, golul nostru, fad, irumpe?

Să Te și apărăm, cu prețul gurii,
Și-apoi să Te-ngropăm în imn de slavă?
Să apăsăm accelerația, furii
Ce beau nectar, și-Þi dau să bei, otravă?

Când ipocriți suntem, ca porumbeii
Să îmbrăcăm nevinovate pene?
Când ne-aruncăm și visele la bene,
Vrem – Sultăniei Tale – să fim beii?

Când pigulim plăcerea pe ecrane,
Și alergăm după o pâine-n plus,
Se cade Împărat pe tomberoane
Să fii, din Răsărit, pân’la Apus?

Și în ipocrizia noastră sfântă,
Se cade rugăciune să numim
Deșertăciunea noastră ce te cântă,
Și tot îți cere, fără să iubim?

Căci de-am iubi, am ține-n conservare
Din harul Tău, și din Creația Ta,
Nu ar fi supermarket, de vânzare,
Ce este chip după asemănarea Ta –

De am iubi, nu am minți pe față,
Nu ne-am minți, mințind, că e frumos
Nu cei ca Tine, ce își dau o Viață,
Ci cei ce cumpără ce e mai arătos –

Nu doar în templul Tău e iarmarocul,
Ci lumea toată e-o nebună piață,
În care Dumnezeu este norocul,
Și Tu, Treime, cioară și paiață –

Să-Þi cer și eu? Ce, Doamne? Când dai tot,
Atâtea drepturi, la nebun, și la idiot,
Și-atâți nebuni nu au nici libertate,
Și-atâți idioți sunt înțelepți pe săturate –


Să-Þi cer și eu? Dă-mi, Doamne, loc de muncă,
Măcar să-Þi mai ascult câte-o poruncă…