agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-30 | | Înscris în bibliotecă de cn Rotește-ți unda, Senă, ursuz nepăsătoare – Sub podurile tale, dospindu-se-n duhoare, S-au dus atîtea jertfe limanului promis, Buhave, putrezite, ucise de Paris. Dar cît de multe gînduri, posaca ta undire Nepregetată poate în suflet să-mi inspire! La Tibru, călătorul, mișcat, ascultă-n sine Adîncurile vremii din mucede ruine; Și iederile negre și mușchii, pe grămezi De piatră, se ridică din ierburile verzi Guadalquivirul, zîmbet naramzilor în floare, Și, dansurilor, seara, oglinzi legănătoare. Pactolul e de aur, Bosforul de odihnă Vrăjindu-și odalisca la orele de tihnă. Burgrav de faimă, Rinul; Lignonul, trubadur; Un crai, de bună seamă, e veselul Adur La Nil, în clipocitul suspinelor pustii, Se deapănă visarea tăcutelor mumii. Iar Mesasbè, stăpînul preasfîntului șovar, Ostroavele de aur le mînă tutelar, Și-n glorie de faste, prelungă fulgerare, Răzbubuie pe praguri de vaste Niagare. Și lebedele albe, în verdele închis De laur – Eurotas, o, rîule de vis! – În mlădieri de cîntec din ce în ce mai pur, Se dăruie rotirii de vultur din azur. Dar Ganga trece-n pasul regalei măreții; Pe margini, palmierii și padma stacojii; Pe cînd în depărtarea pagodelor ciudate, O lume de talazuri și urlete se zbate În larmă de țimbale, vărsîndu-se puhoi, Pe vine, cum ascultă jelalnicul oboi, La gîndul antilopei, hulpavnic după sînge, Vărgatul tigru galben se-ntinde lung și plînge. - Tu Senă, două cheiuri e tot ce ai; murdare. De la un cap la altul cu texte de vînzare Cumplit de sfoiegite și, mai ales, firește, Mulțimea fără treburi sau care pescuiește. Dar cînd se face seară și ceru-n scăpătat, De roșu se pătează iar oamenii, treptat, Mînați de somn și foame trec tot mai rar spre casă – Ce bine e visării, în voie, cum se lasă, La Notre Dame, în față, pe pod, mansardierii Cu sufletul și părul în plinul vînt al serii. Goniți pe limpezimea tăcutului cleștar, Aleargă nori de cupru și nori de chinovar, Și razele din urmă, suprem sărut, roșesc Portalului, o clipă, smeritul cap regesc. De umbra nopții fuge grăbita rîndunică, În aer, liliacul, de doliu se ridică. Muțenie. Doar zvonul, pe vînt, e mărturia Orașului ce cîntă lingîndu-și tirania Și victima și-o mușcă rînjind. Sînt zorii Primei Cetăți: desfrîul, furtul, nelegiuirea crimei. Apoi, spărgînd tăcerea văzduhului pălit, Ca un tenor dramatic de spaimă stăpînit, Acuta disperării țipîndu-și-o veciei, Răsună țevăria din Orga Barbariei: Mugește o romanță, o polcă, un pam-pam, Pe care pe armonii, copii, le frămîntam, Duioasă melodie, zglobie sau amară, Vorbindu-i și femeii și celui fără țară. Grozave, siluite, cu tonul stîlciat, Desigur, pe Rossini, l-ar fi trîntit la pat, Grotesc e rîsul, plînsul destrăbălat și gol; Absurdă cocoțare pe cheia unui sol, Guturoiate note, în care do e la. Dar nu-i nimic! Ai plînge și tot ai asculta! Și vechile acorduri în țări de vis te fură, Un clar izvor în suflet mai limpede susură; De milă și de lacrimi topit, nădăjduiești La harul neprihanei și liniștii cerești, Și-n armonii ciudate, fior de nefiresc, De sunet și de umbre, în suflet se-mpletesc, La marea vîlvătaie de cîntec și lumină, Crepusculul de aur și orga ce suspină. Dar cîntecul se stinge. Tăcere. Cenușie, Coboară umbra nopții. Și Venus, în tărie, Se leagănă molatic pe-o cumpănă de nor. Pe dig, s-aprinde gazul și rîul tîrîtor, Mai negru decît masca de neagră catifea, Străfulgeră-n bătaia de becuri și de stea. Pe pod, contemplatorul, prin aerul și anii De aripa ruginii scrumîndu-se ca banii, Se pleacă la suflarea chemării din abis. Gîndirea, năzuința, himerele din vis Le mistuie Uitarea. Și iată-l dintr-o dată Doar cu Parisul, Unda și Noaptea-ntunecată! Grozavă trinitate! Sinistre porți în vid! Un Mane Tekel Fares al visului candid! Strigoii tragediei cu degete fatale Cutremurării cărnii și chinurilor sale! Și Omul, în beția durerii, un Oreste Lipsit de soră, pradă privirilor funeste Păscîndu-l din adîncul orbitelor nebune, Netrebnică plămadă, aleargă spre genune. Trei pofte criminale ieșite din infern Să ducă noi mirese la viermele etern. Și nu știi dintre toate prin cine e mai lesne Să pieri: albit de spaima deșertului de Bezne, Sub giulgiul Undei surde, sau pe răceala humii, La sînul tău de farduri, Paris, regina lumii! Și tu, bătrînă Senă, treci prin Paris domol, Cu trupul tău de șarpe tîrîndu-se-n nămol, Și duci mereu spre porturi, din porturi, mai departe, Încărcături de lemne, cărbuni și trupuri moarte. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate