O zi cu Andrei
de
Simona Cratel




Stă în fața mea, pe scaun. Scaunul s-ar putea să se rupă. Se zvârcolește totuși pe el, contrar avertizărilor. Ar fi, de fapt, momentul ideal să se rupă. A cedat dintr-un colț mai demult, e un scaun bun de aruncat, totuși nu l-a aruncat încă nimeni. Mă nimerește cu picioarele pe sub masă, dar ce mai contează, am oricum o grămadă de vânătăi de la toate șuturile pe care le iau peste noapte când se foiește în pat. Încearcă să apuce în permanență ceva de pe masă, lucruri pe care eu le împing în afara razei sale de acțiune, pe măsură ce-l descopăr interesat de ele. Ca de obicei, mestecă încet, ostentativ, privindu-mă atent, să înregistreze momentul în care o să-mi sară țandăra.
Îmi verific ceasul: a trecut o jumătate de oră, nu a ajuns decât la jumătatea castronului, dar o s-o facă până la capăt.
- Andrei, te rog deschide gura.
Începe brusc să mestece foarte repede, deși nu are nimic în gură. Mă abțin să zic ceva. Mai mesteca un pic, apoi zice:
- Ce-i ăla...? Avion?!
Așa e, am uitat. Încep să mișc lingura în aer. Intrându-mi în rol, vocea mea, schimbată dintr-o dată, îi provoacă un zâmbet. Știe prea bine, ticălosul. Mă observă atent, privirea lui e victorioasă.
- Deschide! Avionul aterizează!
Dar el se ferește, își face gura pungă, iar eu opresc lingura în aer, la câțiva centimetrii de obrazul alb și mic. Pentru o clipă, simt nevoia să urlu.
Apoi se petrece: fața sa recapătă expresia asta plăcută, dulce, care te face să te îndoiești de orice premeditare din partea lui, și să-ți pui sub semnul întrebării propria sănătate psihică.
- Hai...! Te rog. Ca să crești mare și puternic.
Mă privește drept în ochi, cu gura strânsă.
- Așteaptă, zice până la urmă, să se facă verde.
Mestecă o vreme, gânditor.
- Mami, întreabă, de ce vrei să cresc?! De ce nu vrei să rămân klein?!
După ce terminăm de mâncat, adun lucrurile să-l îmbrac. Bluza bleu și o pereche de pantaloni bej. Dar domnul Andrei tocmai atunci se apucă să facă cu totul altceva, devine dintr-o dată extrem de interesat de trenuleț. Trenulețul ăsta zace în lada cu jucării de când lumea, fără să-l bage nimeni în seamă, alături de avion, cuburi, bormașină și multe alte lucruri abandonate.
Fuge, râde și țipă cu trenulețul în mână. Fug după el, se urcă pe pat, traversează patul în viteză, eu ocolesc încercând să-l prind pe partea cealaltă, dar el traversează patul înapoi și scapă. Mă urc cu genunchii pe pat și îl prind. Se zbate. Reușesc să-l dezbrac. Înainte de a apuca să-i pun chiloții, își tot freacă penisul ăla mic și caraghios, știe că asta mă înnebunește cel mai tare. Rulez în mâini cracul drept de la dres și după ce mă rog câteva minute de el, îmi întinde în silă un picior, dar nu pe cel bun, nu cel pentru care am pregătit dresul, așa că trebuie să pregătesc celălalt crac, dar între timp s-a gândit el mai bine, și mi-a întins piciorul care trebuia inițial, și uite așa, mă torturează pentru o vreme. Zâmbește satisfăcut. Are parte de cea mai grozavă distracție posibilă.
Când dăm să ieșim, îmi spune:
- Mami, m-ai lăsat în papuci.
Ieșiți din bloc, pășim în dimineața bucureșteană însorită. E răcoare, dar nu frig, temperatura optimă. Vacarmul orașului ne însoțește de la primul pas, veșnicele claxoane furioase ale vehiculelor, veșnica agitație și agresivitate, aerul greu de respirat, la care se adaugă mașina de gunoi postată chiar în dreapta blocului și mirosul de la ghenă.
Andrei salută niște oameni care beau bere pe bancă, nu ratează pe nimeni, din principiu. Este alcoolicul de la șapte cu un prieten dubios și tocmai duc o conversație care mă face să grăbesc pasul, despre nu știu cine, care are o armă de vânzare. La colț ne ciocnim de vecina de pe palier cu fetița ei un pic mai mare decât Andrei. Este o fetiță frumoasă, o cheamă Rebeca, iar Andrei devine brusc timid, sfios și ezitant, așa că nu mai scoate nici un cuvânt, nici măcar “bună” nu-i spune.
De cum intrăm în piață, îmi dau seama că o să mă enervez. Mă opresc în fața tarabei cu banane, iar el se smulge din mâna mea și se postează în fața unui butic. Vânzătoarea tocmai îmi cântărește bananele, iar eu încerc în același timp să nu-l pierd din ochi și să nu mă las înșelată la cântar, dar e o sarcină dificilă.
- Mami, vreau aia! îl aud că zbiară.
Mă răsucesc un pic.
- Ce, mami?! Ce? întreb.
- Aia!
- Ce-i “aia”?!
- Aia!
Plătesc și dau să plec.
- V-ați uitat bananele, aud.
Mă întorc să-mi iau bananele, rușinată. Mă îndrept spre copil.
- Nu înțeleg ce vrei de-acolo.
- Aia!
În vitrină sunt piese metalice, furtunuri, piulițe, șurubelnițe. Ca să fie de tot râsul, spun:
- N-avem bani.
Dar el refuza să se miște din loc, nici măcar nu mă lasă să-i iau mâna, așa că i-o iau cu forța iar el începe să urle. Lumea se uită la noi ca la circ. Iar eu nu știu ce să fac ca să-l potolesc. Daca i-aș promite o bomboană, mi-ar spune că nu vrea, dacă i-aș promite că-l duc în parc, mi-ar spune că nu vrea, dacă i-aș spune că e pedepsit când ajungem acasă, ar urla și mai tare. Plecăm. Îl târăsc după mine mai exact, urletele totuși se mai potolesc, sfârșesc într-o jale mincinoasă, falsă, iar pasul lui devine mai puțin potrivnic.
Mă opresc să iau mere. În fața tarabei este un mic podium din șipci de lemn, așa că îl rog să stea lângă el, să nu urce. Poate că dacă nu-i spuneam nimic, aveam mai multe șanse să facă ce doream. Așa că exact când îmi aleg merele, îl aud:
- Maaami... maaami!
Arunc o privire. Piciorul i-a alunecat între șipcile de lemn. E blocat acolo, dacă n-ar avea doar trei ani, ar ști să și-l scoată singur, dar așa, mă răzbun pe el spunându-i:
- N-ai decât să stai acolo, să te-nveți minte!
Două cucoane se opresc comentând între ele în șoaptă. Doar simplul fapt că s-au oprit, face să-mi pulseze ceva în cap. Dar ceva din atitudinea lor anunță că lucrurile s-ar putea să devină cu mult mai rele. Poate dacă n-aș arăta de nouăsprezece ani, s-ar strădui măcar să se prefacă. Una dă să-l ajute.
- Vă rog lăsați-l, spun.
Dar n-aude. Sau nu vrea să audă. Se apleacă, bagă mâna printre șipci, îi scoate pantoful din picior, și-i trage piciorul afară. Andrei stă agățat de brațul ei, privind-o cu cea mai neajutorată expresie pe care am văzut-o vreodată la el. Tocmai azi poartă niște ciorapi vechi găuriți, pentru că toți ceilalți sunt în mașina de spălat. Chiar dacă între timp fac altceva, nu-mi scapă privirile care mi se aruncă. Disprețul... indignarea! Și ca lucrurile să fie și mai rele, femeia care așteaptă în picioare, îi spune sincer bulversată, pe un ton melodramatic:
- Uite, nici măcar nu mai vrea să-ți dea drumul la mână!

sfârșit