A doua carte de versuri a Nuței Crăciun, „Cuvinte de îmblânzit mâinile/ Palabras para domar las manos”, în ediție bilingă, română și spaniolă, a apărut la editura „Eubeea” din Timișoara, în 2014. Volumul ne revelează o poetă deja formată, cu o scriitură profund feminină, sensibilă, care transmite ideea simplu, prin mijloace artistice deloc spectaculoase, însă capabile de a construi un univers poetic delicat, susținut de o rețea de teme și motive clasicizate: timpul, iubirea, așteptarea, deșertăciunea, noaptea, amurgul, singurătatea, poetul și poezia etc. De remarcat, totuși, că acestea participă la construirea unor texte autentice, chiar dacă sunt, cumva, tributare unor formule poetice mai vechi, venind din neomodernismul anilor '60 – '70, prin predilecția pentru metafora genitivală (pe care poeta o stăpânește, în general, cu talent).
Titlul ar putea sugera că volumul acesta ar fi orientat, cu predilecție, spre metapoezie, fapt care nu se întâmplă, prea puține fiind textele propriu-zis axate pe arta cuvântului, deși unele dintre acestea sunt cu adevărat memorabile: „cel mai frumos idol nu există”, „cel ce scrie poeme”, ultimul dintre ele fiind printre cele mai reușite ale volumului, referindu-se, printre altele, la eternizarea prin creație și încheindu-se prin două versuri absolut remarcabile: „poemul e cântecul pietrei șlefuite/ cel ce moare de sete sapă singur fântâni” (p. 76).
Scriitura Nuței Crăciun este elegiacă prin excelență, rămasă fidelă unui lirism de calitate, cu vagi reminiscențe expresioniste. Textele sunt concise (nu ocupă mai mult de o pagină), reflexive, cizelate, fără a crea impresia destructurării semantice. Chiar dacă incipiturile dau uneori senzația deja-văzutului, finalurile salvează întregul, fiind deosebit de inspirate. Putem spune acest lucru despre poeziile: „desen pe-o înserare”, „numărătoare inversă”, „cuvinte de leac”, „dând bice nimicului”, „numai mâinile tale”, „ziua de mâine”. Subiectivitatea, ce dă nota lirismului, este marcată fie prin persoana I gramaticală, fie prin persoana a II-a, în acest din urmă caz monologul liric fiind adresat (sieși, cuiva). Această viziune, introspectivă și, concomitent, retrospectivă, poartă pecetea unei tristeți blânde, a unei tăceri apăsătoare anihilate prin sunetul orfic, venit să „îmblânzească mâinile” până cuvintele intră în amfora versului. Iată, în acest sens, textul prin care se deschide volumul „scrisoare de îmblânzit mâinile”, text în care ființa poetică are conștiința că nu este decât „un vis cu umbra în cer” în „pântecul” timpului: „ai dreptate iubitule/ pereții aceștia încercuitori au sulițe// brațele mele gratii de fier/ înconjoară timpul/ scrijelesc în pântecul lui un vis/ cu umbra în cer// (...) nu mă mai izbesc de pereții de sticlă/ zidul dintre mine și ceilalți umblă singur/ corabie cu catarg de brad verde” (p. 14). Este în această poezie conștiința că orice zbatere a ființei între limite își găsește, într-un alt plan, eliberarea prin crearea unei fante în zidul din(tre) oameni.
De admirat este și capacitatea unora dintre versuri de a capta o energie poetică miraculoasă, devenind fie definiție poetică („amintirea e o casă/ cu borne kilometrice în loc de pereți” – „copilul din inimă”, p. 38), fie adevărate reflecții asupra condiției umane („ochiul ce se crede viu vede dincolo clătinarea lumii” – „cel mai frumos idol nu există”, p. 36; „în lumina dimineții timpul trece impasibil/ ca un tren/ din care te poți arunca oricând” – „numărătoare inversă”, p. 30; „târziu ne dăm seama/ că viața e o tablă de șah imensă/ pe care aleargă figurine albnegre” – „figurine albnegre”, p. 40; „unele lucruri nu se împart nicodată la doi/ poartă mereu amintirea acelei îmbrățișări/ întrerupte de zei” – „la sud de inimă”, p. 42 etc.), fie fulgurați poetice însoțite de suflul divin („până la marginea lumii e doar o grădină/ trandafirii cresc unindu-se cu Dumnezeu” – „până la marginea lumii e doar o grădină”, p. 32; „o așteptare poartă semnul crucii” – „cuvinte de leac”, p. 52; „mâna mea oarbă/ a învățat să construiască/ un Dumnezeu întreg” – „mâna mea oarbă”, p. 102; „la capătul străzii spre asfințit/ un bătrân cu barbă/ trece cu o desagă de griji pe umăr/ și o lacrimă// tu ești Doamne?” – „pictând o lacrimă”, p. 106).
Există, în opinia noastră, și unele neîmpliniri, în special la nivel formal, fie datorită excesului de comparații din unele poezii, dacă ne gândim la numărul mic de versuri al acestora (patru comparații în poezia „două trenuri coborâte din noapte”, trei comparații succesive în ultima strofă a poeziei „oceanul mai adânc decât oceanul”, p. 68), fie din cauza unor metafore genitivale clișeistice sau la limita clișeului („colină a nopții”, „fluviul timpului”, „glezna lunii”, frânghia orizontului”, „câinii tristeții”, „pietrele orizontului”, „pâinea tristeții”, „ochii pietrelor”, „glezna luminii”, „buzele ierbii”, „coastele timpului”). Desigur, unele dintre aceste metafore se integrează bine în context, iar „păcatul” acesta nu este atât de mare, construcția poetică neavând prea mult de suferit.
Conchidem că ne aflăm în fața unui volum poetic împlinit și a unei poete căreia nu îi lipsește conștiința artistică, fapt ce poate duce la realizări superioare.

George Pașa


Crăciun, Nuța
Cuvinte de îmblânzit mâinile – Palabras para domar las manos /
Nuța Crăciun; trad.: Janina Sfetcu, - Timișoara: Eubeea, 2014
ISBN 978-973-673-287-4