Navigând pe undele, uneori atât de capricioase, ale motorului Google, am avut plăcerea de a descoperi pe site-ul WWW.AGONIA.RO. o poetă surprinzătoare.
Numele ei e Marlena Braester, este originară din România și trăiește actualmente la Haifa. Dintr-un articol reprodus în paginile aceleiași biblioteci electronice, intitulat Poezia deșertului la Marlena Braester, aflăm că poeta e autoarea volumului Oublier en avant, apărut în Franța la Editions Jacques Brémond (2002, Le Clos de la Cournilhe). Volumul a fost distins cu premiul Ilarie Voronca în 2001 aducându-i autoarei și titlul de Chevalier des Palmes Académiques, ca recunoaștere a meritelor sale în serviciul culturii franceze.
După toate probabilitățile, poeziile românești reproduse pe site-ul de poezie amintit reprezintă o traducere a autoarei în limba română. Indiferent care a fost sensul procesului de elaborare a poemelor, expresia lor românească e impecabilă, de o remarcabilă fluență și concentrare. O unică, devoratoare obsesie pare să domine imaginarul acestor poeme austere, a căror etică refuză orice fard al stilului: cea a pustiului insinuat în toate interstițiile și celulele textului. După cum sublinia Nicole Pottier, poeta adoptă o atitudine ascetică în ce privește folosirea materialului oferit de realitatea imediată. Altfel spus, poemele Marlenei Braester sunt o epură a realului, o proiecție în imaginar a acestuia.
Ca și pentru romanticii de odinioară, pustiul, ca simbol ambivalent, e o imagine perfectă a spiritului contradictoriu, un analogon al sensibilității moderne, scindată adeseori între realități opuse. Ambivalența simbolului apare și la Marlena Braester subliniată cu pregnanță, ca o geografie imaginară a sterilității, a confruntării cu sine însași, cu timpul și vidul interior. În concepția poetei din Haifa, ființa umană nu e decât un pelerin al deșertului. Ca spațiu ce modifică și transfigurează eul torturat de neliniști, pustiul concentrează în sine lumina și vocile într-o dureroasă revelație existențială, ca o descoperire a limitelor și contururilor:

noi, pelerini ai deșertului
cu trupuri tremurând în contururi
umbrele ne preced în mersul pustiitor
în veghea lui difuză
e însetat deșertul
orizontul e atât de aproape
orizontul e pretutindeni
orizontul setei
noi, pelerinii deșertului
- orizontul setei ne cheamă -
ecourile preced vocile noastre uscate
umbrele se reîntorc mereu
ecou-haos care se întoarce pe propriile urme
lumina se concentrează
șterge umbrele
vocile se concentrează
ștergând ecourile
rămân
ecoul luminii
umbra vocii
imensa vocala atonă - deșert

Atracția poetei față de deșert provine, în buna tradiție a modernismului din oroarea față de tot ce e limitat, de spațiile închise și sufocate de convenții. Pentru a-și alimenta imaginația, visătorul poet are nevoie de stabilirea unor contacte nemijlocite cu spații ce-i dau senzația ilimatului. Pustiul constituie pentru Marlena Braester un succedaneu al mării, un spațiu imaginar al purității. Ca și întinderile vaste ale mării, deșertul e caracterizat de două dimensiuni fundamentale: senzația de nesfârșit și mobilitatea. Dunele de nisip reproduc cu fidelitate geometria sinuoasă, vastă și ondulantă, a valurilor marine. Pustiul e aici o imagine concretă a elanului de dezamăgire, o proiecție în imaginar a spațiului marin, o reminiscență a acestuia, ca în poemul "S-au despărțit marea de nisip":

s-au despărțit
marea de nisip
își amintește deșertul

urme ale mării
ale mării dinainte de deșert

doar opalul a reținut apa
pentru a ucide transparența
- lumină în miezul întunericului -

opalul de foc
sub pleoapele
albite de lumină

și tot acest timp
care ucide spuma mării
și tot acest foșnet
al spumei

stingându-se


Imagine a timpului devorator, deșertul pare că modulează însași construcția poemelor, structura scriiturii, alcătuită uneori din fragmente. Totul sugerează sfărâmarea textuluiîn unități mărunte, de sine stătătoare, asemenea firelor de nisip. Se impune aici o estetică a fragmentarului, în care versurile au o mișcare delicată, amintind dinamica firelor de nisip sub brizele ce stăpânesc marile întinderi deșertice. Scriitura înaintează prin mișcări lente ale cuvintelor, prin gesturi abea ghicite ale unei sintaxe esențializate la maximum. Această lentoare sugerează o încremenire a timpului, o pendulare imperceptibila a imaginației între vis și realitate, ca în poemul intitulat "acolo unde timpul e lentoare":

transparența drumului
m-a adus
în vaga cetate
infinit de lentă ora
în care ziua nu încetează
să scadă
până la curentul sub-ritmat
de străzile lungi
nu am văzut decât de două ori
vaga cetate
mereu încleștată de lentoare
o dată în vis
o dată în realitate
acolo unde realitatea nu are nimic real
nu am visat decât o dată
vaga cetate
dar a rămas
prinsă
în real de atunci
acolo unde timpul e lentoare

Spațiu simbolic cu multiple semnificații, deșertul e traversat "de curenți subterani/ce poartă în sine/seve și lave".
Sunt afirmate aici polivalențe ce aduc în poezia Marlenei Braester o lumină puternică, element emblematic, ce spiritualizează, dă viață sau ucide, în funcție de intensitatea sa. Lumina impune sensibilității noi dimensiuni, fiind traversată de "rafale de silabe-frunze-strigăte/de somnuri grele immobile". Spațiu "de neînțeles" , "în așteptare", pustiul e un loc rezervat marilor revelații.
O revelație e și poezia Marlenei Braester, prin versuri ale căror sicitate și concentrare extremă se impun definitivîn conștiința cititorului. Oricare rezerve am avea pentru bibliotecile rătăcite în spațiul electronic al calculatoarelor, trebuie să recunoaștem că poeziile autoarei din Haifa constituie o profundă lecție a esențialului.

Ion Cristofor s-a născut la 22 aprilie 1952.Este licențiat al Facultății de Filologie a Universitații Babeș-Bolyai din Cluj (1976). Doctor în filologie.
Redactor la Echinox (1973-1976), Tribuna (1987-2002), secretar de redactie al revistei Cetatea culturală.
Autor al volumelor de poezie În odăile fulgerului (1982), Cina pe mare (1988), Marsyas (2001), Sărbătoare la Ospiciu (2004).
Colaborator la Dicționarul scriitorilor români, Dicționarul esențial al scriitorilor români (2001)

Curriculum vitae Marlenei Braester