Moto: „N-am nevoie de un tovarăş care să se sară şi să dea din cap o dată cu mine. Umbra mea face acest lucru mult mai bine” Plutarh


E 2.00 noaptea. Nu obişnuiesc să scriu la ore atât de târzii. Dar se întâmplă uneori să ai nevoie de un prieten exact în această clipă absolut tâmpită din noapte. Iei atunci telefonul de pe etajeră şi cauți în disperare numărul de telefon care-ți va da singurul lucru de care ai nevoie acum: un strop de încredere. Undeva la mii de kilometri se află cel/cea care oricât de mult aş cădea în dizgrație, ar mai găsi timp să-mi zâmbească. Cât de greu mi-a fost să găsesc persoana care mi-ar ține mână indiferent cât de departe s-ar/m-aş afla... Odată, noi doi ştiam un cântec pe care în fredonam împreună, la orice oră din zi şi din noapte. După doi ani, am rămas cu gura căscată când, într-un moment în care pământul se învârtea sub mine mai ceva ca o roată a norocului, am început să aud acelaşi cântec pe care inima mea îl uitase de mult. „Eşti amărât dragul meu prieten? Nu-ți fie teamă, azi sunt aici, alături de tine. Tot greul din lume a trecut, cutremurele, furtunile au dispărut în neant. Mâine, soarele-ți va zâmbi din nou. Străduța ta va fi din nou luminată. O să fiu mereu alături de tine orice s-ar întâmpla. Zâmbetul tău va triumfa pe fața ta udată de lacrimi pierdute în van. Mă vei găsi în preajmă-ți, având grijă ca atunci când te împiedici, să găseşti brațul pe care să te sprijini, mâinile în care să-ți pleci capul şi să plângi. La mine vei găsi mereu acel sprijin. Doar pentru asta sunt prietenii”. Câți dintre voi au avut surpriza să fie întâmpinați cu aceste cuvinte în momentul în care întreaga lumea v-a întors spatele?
Întotdeauna mi-am considerat viața ca fiind o combinație de lumi paralele. Fiecare moment este însoțit de câte o fereastră ce se deschide între aceste lumi în oglindă. Eu sunt doar cel care sare dintr-o realitate în alta. A venit însă momentul în care nu a mai fost nevoie să fac aceste salturi. Când mi-am găsit cel mai bun prieten, ferestrele s-au transformat în punți, imposibil de distrus. Abia atunci mi-am dat seama că fiecare prieten este câte o uşă spre o nouă lume. De cele mai multe ori, una mai bună.
Am trecut prin cele mai groaznice coşmaruri până să-mi dau seama că un prieten adevărat este cel care stă alături de tine chiar dacă şi-ar dori să fie într-un cu totul alt loc. Nu voi uita chipul celei care a crezut în mine, chiar şi atunci când nici măcar eu nu mă mai aşteptam să existe vreo speranță. Aseară, aceeaşi persoană mi-a trimis două citate în engleză: "Don't walk in front of me, I may not follow. Don't walk behind me, I may not lead. Walk beside me and be my friend." şi “A hug is worth a thousand words. A friend is worth more". Acestea m-au făcut să cred că nu există un ingredient mai potrivit decât prietenia în rețeta vieții. N-am spus-o eu, dar am apreciat-o poate la fel de mult ca şi cel care a gândit-o.
E foarte ciudat că uneori ai impresia că eşti cel care-şi alege, cu grijă, prietenii. De fapt, de cele mai multe ori, prietenii sunt cei care te aleg. Nu cred că există om mai nefericit în lume decât cel care nu şi-a găsit încă un prieten adevărat. Cineva încerca odată să mă convingă că fiecare amic a fost o dată un străin. Da, dar încă de pe atunci a fost străinul meu. Şi, cu riscul de a cădea în penibil, cred că am trăit ca să-l cunosc, a trăit ca să mă cunoască.
Am spus-o de prea multe ori încât şi mie mi-e scârbă să o mai repet. Lumea în care trăim e una perversă. Poți trăi o viață întreagă cu ideea amețitoare că eşti înconjurat de prieteni adevărați. Iar în momentul în care ai nevoie de o pernă pe care să-ți apleci capul, găseşti deodată podeaua aspră şi lipsită de viață.
Fără cuvinte. Aşa ar trebui să fie o prietenie adevărată. Să-ți dai seama de ce gândeşte cel din fața ta fără să faci nici cel mai mic efort. Întotdeauna prietenul adevărat va fi alături de tine. Chiar dacă eşti transpirat, sărac lipit, dacă ai carne între dinți sau haine de cerşetor. În ochii lui rămâi acelaşi. Adevărata prietenie, spre deosebire de iubire, dăinuie şi dincolo de moarte. Cel puțin aşa cred…
Odată, mi-am imaginat iubita ca pe o femeie care mă aşteaptă când ies dintr-o piscină, cu un prosop alb si pufos în brațe; spre deosebire de ea, prietena cea mai bună este cea care mă va aştepta, cu acelaşi prosop, în momentul in care voi ieşi dintr-o mocirlă urât mirositoare. Singurul lucru pe care mai trebuie să-l fac e să găsesc mocirla. Sunt sigur că prosopul va veni de la sine...

E timpul să mă bag din nou în pat. Singurul lucru pe care trebuie să-l mai fac acum este să nu uit sfatul pe care Woopi Goldberg (mi) l-a dat în nu ştiu ce film: „Alege-ți prietenii după caracter şi şosetele după culoare. Să-ți alegi şosetele după caracter nu are sens iar prietenii după culoare, e de neconceput"…
3 martie 2005