Un colț de lună rătăcit prin infinitul de stele își trimitea razele ca o punte pe apa mării... nici un val pe tot intinsul apei negre ca păcura... un amestec între mister si romantism, între teamă și dorință... liniștea începu să se transpuna treptat într-o ușoară agitație a valurilor... și din ce în ce mai tulburată, apa începu să lovească digul ce înainta ca o limbă in mare, ținând parcă piept acestei împotriviri perpetue. Mersei până la capătul digului, iar apa, tot mai agitată, incerca parcă să mă oprească, trimițând spre mine stropii-i reci... adâncul mă chema spre mister și, in noaptea răcoroasă, primul impuls fu să sar... fără împotrivire, valurile mă trimiseră spre strafunduri si vălul de păcură mă înghiți repede, îmbrățișându-mă parcă să nu mă mai piardă...

***

Mă uitam visătoare la valurile care se năpusteau lacome asupra țărmului arid... la apus, soarele își jertfea ultimele raze măreței Regine a nopții, care se ivea pe bolta senină, plină de mister ca întotdeauna... și ce poate fi mai placut decât mângâierea calda a brizei ușoare care-mi râsfira cu delicatețe parul... s-a sfârșit... pe luciul apei descoprăr sângeriul astrului mort, apus, care va renaște în dimineața următoare ca o superbă pasăre Phoenix... adorm pe nisipul cald... ah viață !... și visez...

***

Doar vântul mai adie printre crengile pustiite de toamna prematură... o zbatere de aripi izvorî dintr-o margine a văzduhului și apăru apoi pe cer o pasăre micuță, mai mult o nălucă, speriată parcă și ea de imensitatea peisajului golaș...incepu o ploaie măruntă, care învălui natura cu un văl răcoros...