Crescută tandru ca o îmbrățișare, iedera nu-și oferă oricui dragostea sa verde. Alese cu grijă dintre atîtea sute de clădiri ce desenează orașul, casele cu iederă primesc acest semn de noblețe doar dacă-l merită cu adevărat. Există un cult al elitei la această plantă, lipsit de orice ostentație și de aceea poate mai puțin sesizat de către omul de rînd. Acceptînd doar vecinătatea bunului gust și a rafinamentului, iedera stabilește o ierarhie a valorilor într-o lume bulversată axiologic. Plantă eminamente urbană, excepție notabilă fiind doar conacele boierești, ea dă garanția stilului și siguranța confortului spiritual. Iedera poate fi asemuită cu frumusețea unei muzici de cameră, cu silueta gingașă a unui poem reușit, cu sobrietatea și căldura totodată ale unui coridor muzeal, cu picturile renascentiste, cu aristocrația în cele din urmă. Străzile scăpate de furia înnoirii și care mai păstrează case pe care iedera mîngîie deopotrivă zidul rece de cărămidă și ochiul dornic de mîngîiere, sînt tot mai rare. Legătura cu luxul și civilizația se mai ține doar prin delicatul fir al iederei. Pînă cînd, copleșită de artificialul sfîrșitului de secol (plin de surogate cu metal și sticlă), va deveni și iedera o amintire cum chipurile din albumul cu fotografii îngălbenite al familiei. Iar civilizația informatică după ce va fi înlocuit civilizația culturală, ne va oferi generoasă pe ecranul calculatorului imaginea virtuală a unei lumi dispărute.