agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 8129 .



Mathesis sau bucuriile simple (3)
essay [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Constantin_Noica ]

2003-05-01  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Zareh Ara



(III) Despre istorie



Se pare că originea geometriei e legată de unul din evenimentele pe care istoria le-a proslăvit cel mai mult: revărsările Nilului. Egiptul, un dar al Nilului… Dar dacă și geometria ar fi un dar al apelor sale, de cîte ori mai mult atunci n-ar trebui să fie glorificat Nilul. Și cum ar trebui uitat darul celălalt, primul, darul de apă săracă: Egiptul! Căci ce a mai rămas pentru noi din cultura aceea, din stilul ei, din înțelesurile ei de viață? Ce mai este în noi Egipt? Dar, în schimb, ce nu mai este în noi geometrie?
Geometria, un dar al Nilului… Căci Nilul — ni se spune — se revărsa peste cîmpurile vechilor egipțieni, acoperea hotarele, făcea una tot locul, iar oamenii nu mai știau bine, atunci cînd se retrăgeau apele, cît loc le mai aparține lor și cît vecinului. Și atunci au început să măsoare și să deseneze. Așa s-a născut, poate, adevărul linear, actul pur, ideea.
Dacă geometria s-a născut într-alt fel și nu atît de accidental, cu atît mai bine. Dar, adevăr sau simplă legendă, versiunea aceasta asupra originii geometriei e capabilă să ofere o semnificație neașteptată pentru destinul omului.
Trebuia să vină Nilul, să șteargă toate urmele, toate hotarele oamenilor; trebuia să alunge toată istoria materiei dimprejur, ca să poată apărea ideea.
E atît de greu să gîndești viața, să o ridici pînă la planul adevărului? Nu. Trebuie doar să cureți terenul vieții tale. Să lași apele să se reverse peste tine, peste toate momentele neorganizate ale vieții tale, peste toată istoria ta. Geometria — adică sistemul, adică viața ordonată, lucidă — vine pe urmă, ca refluxul. Geometria e răspunsul meu către ape.
Trebuie, atunci, să învățăm uitarea. Omul care nu știe să uite nu poate fi lucid niciodată. Drama omului contemporan ni se pare că nu e alta decît aceasta: nu știe să uite. Nu abandonează nimic. Nu aruncă în urmă nimic. Vrea să poarte tot în brațele lui, toate păcatele lui și ale lumii. Așa l-a învățat istoria, spiritul istoric, maladia istorică. Aceasta a fost morala ei: fiecare să caute omul într-altă parte, cînd îl avea în el.
De aceea trebuie să sfîrșim, într-un fel, cu istoria. Nimeni nu se definește mai bine decît prin atitudinea pe care o ia față de ea. De aci încep toate: din voința de a te îngropa în lume sau voința de a-i întoarce spatele.
Cînd încep să consider mai atent istoria, mi se pare, nu știu cum, că o am înăuntru, în mine, și că ea circulă de la stînga la dreapta. Desigur pentru că o citesc, pentru că o găsesc în cărți, și foile citite rămîn toate la stînga. Cînd sfîrșești o carte, toată cartea, cu întreg conținutul ei, a rămas la stînga. E supărător, poate, dar așa este. Am nevoie de un sens unic, pentru că așa cere istoria. Sensul unic trebuie să fie psihologicește ceva pentru mine: este, atunci, sensul de la stînga la dreapta.
Așadar, cînd ne întoarcem ochii înăuntru și privim secolul al XVIII-lea, nu facem, cel puțin în primul moment, decît să-l vedem mai la stînga secolului al XIX-lea . Că acesta din urmă rezultă, iese, se desface din cel dintîi? Dar cum? Așa cum se desface un adevăr din altul? Dar acestea nu au loc în spațiu și nici nu au „sens“. În timp ce istoria se petrece într-un anumit spațiu închis și are un sens unic. Exact sensul de la stînga la dreapta. Crede cineva mai mult? Ce e mai mult, asta vine pe urmă. Și vine după legile adevărului, același peste tot, în istorie ca și în geometrie.
Platon vine mai la stînga lui Aristotel, niciodată mai la dreapta. Cauzele unui război vin mai la stînga lui, niciodată altfel. Aci stă toată ireversibilitatea istoriei. Faptul unic, acel „o singură dată“ s-ar putea să nu fie decît atîta tot. Sensul de la stînga la dreapta, aceasta e extraordinara lecție pe care ne-o dă istoria. Restul? Restul îl găsești în orice alt cîmp de cercetări.
A, istoria! Cum să n-o urăsc, cum să n-o refuz cu toată simțirea regulată care mai e în mine! Istoria aceasta neregulată. Istoria asimetrică; fapta aceasta care atîrnă mai mult la stînga decît la dreapta; care o ia într-o parte, dezechilibrată. Această non-geometrie…
De ce atrage atît de mult pe oameni perspectiva istorică? Ce are faptul istoric încît să fie atît de convingător?
Am arătat că unicitatea lui e iluzorie. Că e viu, suplu, fluent? Să încercăm atunci să arătăm că nu e nici viu, nici suplu și nici fluent.
Există în știință un anumit principiu, numit principiul solidificării. Dacă avem o funcție care depinde de mai multe variabile, putem particulariza unele dintre variabile, dîndu-le valori anumite, solidificîndu-le adică, și cercetînd apoi variația funcției. În urmă se liberează, rînd pe rînd, fiecare din elementele solidificate și se obține astfel variația funcției prin raport cu toate variabilele sale.
Confruntați acum faptul istoric, despre care se spune că e viu, suplu, fluent, cu principiul acesta al solidificării. Este viu faptul istoric? Este el abundent și bogat în valori? Dimpotrivă, el reprezintă una singură dintre toate valorile posibile; e moartea egală și omogenă a tuturor vieților posibile.
Este el măcar suplu? Dimpotrivă, cel mai puțin dintre toate. Cum poate fi suplu și cît poate fi de suplu, din moment ce se mișcă într-un spațiu închis, din moment ce destinul lui e de a fi într-un anumit timp și loc?
Fluent? Într-un anumit sens, faptul acesta e fluent, e curgător; dar curge ca un metal topit, ca o lavă care se va împietri cîndva, pentru că a fost creată sub zodia solidificării. Curgerea istoriei e curgerea grea, curgerea joasă.
M-am întrebat întotdeauna de ce să admit, pentru explicarea istoriei, o fatalitate oarbă și nu un Dumnezeu geometru. Căci stăruiește, parcă, în toată istoria, un fel de calcul, o vastă aplicație a principiului solidificării. Istoria apare ca solidificarea pe care un spirit operator și-a impus-o, pentru că nu vedea, dintr-o dată, variația unei funcții depinzînd de mai multe variabile. Istoria e, atunci, o valoare particulară, luată la întîmplare, un „de exemplu“ al lui Dumnezeu. V-ați gîndit vreodată că noi toți, cu istoria no astră întreagă în spate, s-ar putea să nu fim altceva decît un „de exemplu“?
Atunci, de ce atîtea titluri de expresivitate acordate is toriei? Istor ia e un lucru întîmplat, deci un singur sens, un moment fixat. Nu găsim în istorie decît solide. Pentru a fi vie, suplă, fluentă, istoria ar trebui liberată, în înțelesul principiului solidificării, de toate valorile care i s-au dat. Ar trebui, cu alte cuvinte, să procedăm tocmai pe dos de cum se procedează de obicei: să renunțăm la universul nostru solidificat și să înțelegem lumile care sunt prin lumile care nu sunt; să gîndim lumile actuale prin lumile posibile. Istoria va fi atunci întîmplare a unui fapt viu și nu faptul viu însuși.
Iată o serie de argumente pentru care procesul istoriei nu ar trebui considerat închis. Ne-am grăbit cu toții să abdicăm în fața ei. Știința s-a umilit, declarînd că participă la relativismul istoric; filozofia culturii a declarat istoria singura competentă să dea socoteală de sistemele noastre de viață; iar omul contemporan pare a fi cîștigat în istorie o nouă dimensiune a existenței sale, chiar.
S-a ajuns atît de departe, încît omul nu numai că se simte solidar cu istoria, dar are conștiința clară că el face istorie, că gestul lui are perspectivă, că ceea ce face astăzi durează și modifică realitatea. Numai că există o întrebare, un fel de întrebare de a lui Pilat — cel care nu știa ce este adevărul —, o întrebare în fața căreia istorismul n-ar trebui să reziste.
Într-adevăr, fie în înțelesul că o conștiință omenească se simte trăind într-o cultură oarecare, deci într-o perioadă de istorie oarecare, fie în înțelesul că o altă conștiință, mai orgolioasă, una de om politic, să-i spunem, socotește că grație sie se scrie o pagină de istorie — întreb area: care est e anume adevărul istoric? poate fi decisivă.
Care este adevărul istoric? În plină actualitate, se petrec o serie de fapte care se vor prelungi, constituind ca atare istoria; pe de altă parte însă se petrec și o serie de fapte episodice, fapte care nu vor rezista scurgerii timpului și care nu vor avea nici un fel de filiație. Dar nu putem vedea ce deosebește astăzi un fapt care se va prelungi de un fapt care va da într-o linie moartă; un fapt care va fi istoric, de altul care nu va fi. Căci faptul care are calitatea de a fi istoric nu e nicidecum de un rang deosebit, ierarhicește distinct de celelalte fapte. Viața este egală peste tot. Dintre două fapte vii, nu e deloc adevărat că cel mai sonor sau cel cu aparență mai bogată are mai multe șanse de reușită istorică. Toate apele curg la început. Undeva, mai jos, unele din ele se vor opri într-o cotitură a malului și ele vor fi apele moarte. Altele vor curge neîncetat, și ele vor fi apele vii. Apele vii și apele moarte ale istoriei, cine le poate deosebi astăzi, cînd încă toate lucrurile curg? Care sunt faptele care se vor prelungi, care sunt faptele intrate pe filonul adevărat al curgerii? Și care este, atunci, adevărul istoric de astăzi, din moment ce toate lucrurile sunt adevărate acum și numai cîteva vor fi adevărate mîine?
Nu știm ce este „adevărat“ acum. Dar credeți că știm mai mult ce a fost adevărat altădată? Sau, și mai bine, credeți că știm cele ce s-au întîmplat altădată? Căci adevăr și întîmplare nu înseamnă același lucru.
Sunt convins că dacă nu putem face lucid istoria, o putem măcar desface, bucată cu bucată, ca pe un ceas stricat, ale cărui piese să le punem pe urmă într-o mai bună ordine. (Dar mi se pare că așa se și face, de cele mai multe ori.)
De ce n-ar conveni oamenii, istorici sau simpli știutori ai unui fapt, să facă o conspirație a tăcerii împotrivă-i? Nu spunem să mintă, dar spunem să tacă. Să ascundă faptul acela, să-l elimine, ca și cum n-ar fi fost. Presupuneți că ar fi un război, de pildă, ceva crucial în existența unor popoare. Peste cincizeci de ani nu s-ar mai ști nimic. Și atunci, vă întreb, credeți că s-ar simți aci un gol? Credeți că istoricii din vremurile acelea n-ar arunca punți sau n-ar umple, cu ce material ar găsi ei, prăpastia? Ar face întocmai cum procedase Cellini cu statuia lui Perseu, goală pe dinăuntru, în care vîrîse tot felul de materiale, numai ca să țină. Credeți că viziunea istoricilor s-ar ține mai puțin? A, de cîte ori ar putea fi mai frumoasă decît asta, de cîte ori mai justă istoria lor făcută așa!
Istoria aceasta, o repet, este unul singur dintre toate sistemele posibile, una singură dintre toate lumile posibile. Și atunci de ce să refuzăm discuția lumilor posibile și să o discutăm mai ales pe aceasta, care nu e mai bună, care nu se ține mai bine decît altele și care nu e decît mai întîmplată?
Oameni buni, matematica n-ar fi fost cu putință dacă ne-am fi mulțumit să numărăm miile de pietre, sutele de mii care sunt pe pămînt, și nu ne- am fi gîndit să numărăm infinit de multele care nu sunt.
De aceea istoria ni se pare nu numai neștiințifică, d ar și irelevantă pentru om. Căci istoria aceasta nu este istoria o mului, nu este istoria oameni lor, nu este nici „gîndul lui Dumnezeu pe pămîntul oamenilor“. Nu reprezintă pe nimeni și nimic. E o fabulă care ar fi putut să nu fie inventată.
Iar istoria care nu este — ea e, mai ales, istoria omului.
Lepădați-vă de istorie. N-ați învățat nimic de la ea, nu știți prin ea decît cîteva legende în plus, mai proaste decît ale poeților. Uitați. Adormiți. Practicați somnul acela particular de care vorbea Leibniz, somn prin raport la cîte un lucru, uitare specială a lui. Dar practicați mai ales somnul general, somnul care omite tot. Toată lumea trebuie părăsită, toate actele oprite, căci fiecare act e o eroare și drumul care te duce la adevăr este: imposibilitatea de a face ceva, imposibilitatea de a crede, voi și opera.
Să oprim orice mișcare, să omitem tot, să ne dormim somnul general — și pe urmă să visăm. Poate, ca egipțienii din legendă, să visăm despre formele pure.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!